„Privesc un păianjen mic și negru, agățându-se cu încăpățânare de jaluzelele prăfuite și îngălbenite de vreme. I-aș putea curma existența mizerabilă, dar îmi aduc aminte că e noiembrie. Va cădea oricum pradă gerului.
A fost o vreme când și eu îmi doream un binefăcător, cineva care să mă elibereze de nevoia de a respira, să-mi înfigă un glonț în țeastă sau un cuțit în inimă. I-aș fi mulțumit de pe lumea cealaltă. Mie mi-a lipsit curajul să o fac.
Durerea din tâmpla stângă persistă de câteva ore, amenințând să îmi cuprindă fruntea, și bănuiesc că ar trebui totuși să înghit blestematele de pastile. Nu vreau să mă întorc în locul ăla cu amintiri teribile. Amintiri care m-au torturat, m-au secătuit de vlagă, mi-au furat speranța și au încercat să mă ucidă. Aproape că murisem, dar viața s-a agățat de mine ca o căpușă sâcâitoare, ca micul păianjen negru ce nu vrea să renunțe la firul lui subțire și țesut cu trudă.
Of, Lena… În locul ăla, fericirea e un defect…
Ploaia măruntă de toamnă îmi bate în geam și mă smulge din iureșul amintirilor. Sunt singur în camera de supraveghere, eu și un păianjen. Pe monitoare nu se observă nimic notabil, doar în curtea elvețienilor aleargă dobermanii ăia urâți, urmărind o minge pusă în mișcare de vânt.
Băieții mei sunt care în intervenții la clienți, care acasă cu familia; eu atârn aici pe un scaun, privindu-i pe alții cum savurează viața. Nu mai doare. Am reușit să transform suferința în răbdare, am îmblânzit-o ca pe un animal de companie, căruia îi mai îngădui din când în când să se ușureze pe covor, învinovățindu-te că nu i-ai deschis ușa la timp. M-am obișnuit să îi țin pe alții în viață chiar dacă nu îmi pasă de propria existență.
Simt uneori nevoia de o îmbrățișare, vreau să aud că nu sunt atât de netrebnic pe cât cred eu că sunt, dar singura care îmi putea alunga suferința cu o mângâiere erai tu, Lena. Dar tu nu mai ești, iar în locul tău, a rămas golul ăsta pe care nu știu cu ce să-l umplu, pentru că am trecut brusc de la a simți totul la a nu mai simți nimic. Am încercat să îl înec în alcool, să-l îngrop în muncă, să trag peste el mantia uitării, dar hăul ce s-a căscat odată cu dispariția ta e tot acolo, înghițindu-mi hulpav bucăți din sufletul sfâșiat de îndoieli.
Poza ta îmi zâmbește vesel din locul ei de pe birou, dar cu cât o privesc mai mult, cu atât zâmbetul se transformă într-o grimasă de durere, în timp ce tâmpla îmi zvâcnește gata să explodeze.
DESTUL! urlu cât mă țin rărunchii, apucând rama albă de un colț și izbind-o cu sete de peretele opus.
EȘTI MOARTĂ, LENA! Moartă… Iar eu am rămas aici, încercând să învăț să trăiesc fără tine. Asta mi-ai făcut, iubito, m-ai trădat! M-ai abandonat lumii ăsteia crude, fără să mă înveți cum aș putea-o lua de la capăt. Până când moartea ne va despărți, spuneai încrezătoare că nu se va întâmpla curând, dar iată că s-a întâmplat. Eu ce-ar trebui să fac acum? De patru ani jelesc, iubito, dar acum fântâna a secat. Nu mai pot stoarce nici măcar un strop. Am nevoie de soare, Lena, dar tu ai devenit întunericul minții mele, am nevoie de căldură, iar amintirea ta mă îngheață.
Mă ridic absent de la birou, privind cu tristețe și resemnare cioburile ramei împrăștiate acum pe lemnul gri al podelei. Nu mai am lacrimi de vărsat și nici amintiri pe care aș vrea să le păstrez. Voi deveni călăul propriului trecut, retezându-i câțiva ani cu securea pierzaniei, dacă asta îmi va ușura apăsarea din piept și mă va face să simt din nou viața curgându-mi prin vene.
Calc pe sticla spartă, mărunțind-o sub apăsarea grea a bocancului, și îmi îndrept privirea spre decorul sumbru de afară. E deja ora 4 după-amiază, iar lumina soarelui începe să piardă lupta cu noaptea lungă a sfârșitului de toamnă. Deschid geamul, lăsând vântul prevestitor de zăpadă să îmi răcorească obrajii încinși. Câțiva stropi de ploaie îmi umezesc tâmpla stângă, calmându-mi pentru câteva momente durerea sâcâitoare.
De la geamul singurului etaj al clădirii pe care am transformat-o în sediu de firmă acum șapte ani, privesc mulțimea de mașini blocate în traficul infernal și oamenii grăbiți să ajungă acasă. La adăpostul umbrelelor întunecate, toți par trași la indigo, femei și bărbați deopotrivă. Privire ațintită în pământ, pas iute, palton negru, de parcă toată lumea e în doliu; până și copiii sunt îmbrăcați așa, fără culoare.
Un zâmbet îmi pleacă involuntar de pe buze, atunci când gândul îmi fuge la micuța Ema și la rochițele ei rupte parcă dintr-un curcubeu. Atunci când prietenul meu, Toni, și soția lui, Mia, m-au chemat de urgență la o discuție, m-am gândit inițial la o defecțiune a sistemului de alarmă, nu la anunțul că vor deveni părinți. Vestea șoc a venit abia după nașterea micuței, atunci când m-au informat că, vreau-nu-vreau, trebuie să botez copila.
Atunci când am privit pentru prima oară în ochii ei mari și albaștri ca marea, am simțit cum inima a început să îmi salte în piept într-un ritm ciudat și, trebuie să recunosc, Ema, oarecum, m-a salvat. Mi-a dat un motiv de a trăi încă o zi și încă o zi. Faptul că am reușit să o salvăm pe Mia în ultima clipă, din mâinile nebunului care era pregătit să o împuște, a fost un adevărat miracol. Un minut dacă mai întârziam, soția prietenului meu era moartă, iar minunăția lor de fetiță nu s-ar fi născut pentru a aduce râsul ei zglobiu în viața mea stearpă.
Astfel, Ema a devenit minunea care-mi poartă numele. Emanuela Barbu, finuța mea, cea care îmi înseninează această zi tristă în care, acum patru ani, soția mea își găsea sfârșitul sub roțile unei mașini ce nu a oprit la culoarea roșie a semaforului.
O zi blestemată, cu o vreme pe măsură…
Pietonii zgribuliți de frig se amestecă haotic printre mașinile încremenite pe trecerea de pietoni din fața vechiului cinematograf. La parterul clădirii vechi de un secol, s-a deschis săptămâna trecută un mic bar, pe a cărui firmă luminoasă e scris cu litere de-o șchioapă „A’s PUB”. Un strop de culoare în marea de gri tomnatic a Bucureștiului. Păcat că nu am avut ocazia să intru la un pahar de apă.
Obișnuiam să beau alcool doar acasă. Nu știam niciodată când puteam sări calul și nu ar fi dat prea bine imaginii firmei. Mai ales de când am semnat contractul de parteneriat cu B.A.T. Corp., firma lui Toni care a încorporat anul trecut o bună bucată din compania magnatului Albert Popa, tatăl adoptiv al Miei. În niciun caz nu vreau să risc locurile de muncă a cincizeci de oameni.
Vântul se întețește. La fel și ploaia. Îi aud stropii mărunți pe acoperișul de tablă. Castanul din față își unduiește crengile ude, parcă în ciuda trecătorilor pe care îi stropește din belșug.
Ceva ieșit din tiparul sumbru îmi atrage atenția în colțul ochiului drept. În marea de umbrele negre, își face apariția, pe lângă colțul clădirii cinematografului, o umbrelă galbenă. Un contrast interesant de privit, cum o singură persoană merge în direcția opusă puhoiului de lume. O femeie. Îi pot desluși cizmele lungi și albastre, trase peste o pereche de pantaloni negri. Restul este acoperit de umbrelă, dar ce văd e de-ajuns cât să-mi aprindă imaginația.
Făptura asta, ruptă din realitatea mulțimii ce o înconjoară, se oprește pentru o clipă, apoi intră în barul cel nou. Îi mai zăresc doar galbenul umbrelei pentru câteva secunde și o șuviță de păr turcoaz. Cumva, îmi amintește de Shine, un personaj din desenele animate pe care Ema le adoră. Și da, femeia aceea, cu umbrela ei galbenă, strălucea ca un far, ca o rază de soare, în mijlocul mulțimii mohorâte și anoste.
Mă cuprinde brusc nevoia de a o vedea de aproape, de a mă convinge că nu a fost o simplă nălucă, Fata Morgana… o altă farsă a minții mele chinuite.
Nerăbdare.”
