„Respirația îi era îngreunată de fum, praf și acele arome răvășitoare de moarte, dar se străduia să-și refacă mintal traseul, după planurile pe care le studiase înainte să intre. Auzea schimbul de focuri din exterior, dar îi părea că ori o să se încheie curând, ori o să urmeze o mare explozie, ce o să clarifice totul.
Urcă în grabă scările și ajunse la un alt coridor, cu uși pe ambele părți. Le luă pe rând, verificând din nou punctele moarte. A treia ușă nu cedă la prima lovitură, dar când se zdrobi de zid, fu primit cu țipete ascuțite. În camera aceea de patru pe patru erau cel puțin douăzeci și două de femei, pe jumătate despuiate, cu urme vizibile de răni și cu o frică animalică în priviri. El le oferi câteva asigurări și își puse casca pentru a lua legătura cu baza. Anunță statutul său și descoperirea pe care o făcuse, cerând să îi fie trimise întăriri.
― Ești de un curaj tâmpit, Albert, îi zise maiorul.
― Mersi! Asigur perimetrul, terminat.
Triumfător, bărbatul rămase în pragul ușii, privind înspre coridor, când ceva rece i se lipi de ceafă. O mână ușoară îi scoase casca și, cu o mișcare precisă, i-o smulse din dispozitiv. Însă toată scena părea să se disperseze și auzea țipete ascuțite, din ce în ce mai disperate. Realiză că distanța dintre el și sursă era mică. Când cineva îi strigă numele, își deschise ochii alarmat. Era în pat, așezat călare peste Charlotte, dar mâinile îi erau împreunate în jurul gâtului ei. Plângând, ea încerca să se elibereze, iar el avu nevoie de câteva clipe să se dezmeticească. Sări de pe saltea și își privi palmele. În gură simțea aroma de fum, praf roșiatic și carne carbonizată. Nu era prima dată când retrăia în vis scena aceea, dar de data aceasta situația era mult mai tulburătoare.
Charlotte, de cum se văzu scăpată din strânsoarea lui, se ridică în picioare în pat și se lipi de perete. Inima îi bătea cu putere, iar mâinile îi tremurau și de la încordarea luptei, dar și de la infuzia de adrenalină. Cu spatele atingându-i peretele rece, îl privea, fiind așa la același nivel. Era furioasă și terifiată în același timp.
― Ești bine?
El se apropie, dorind să o atingă, dar ea se trase în colț, ca un animal hăituit.
― Nici să nu te gândești să mă atingi. Ce-a fost asta?
― Am visat. Am eu un vis care mi se repetă, constant, dar n-am mai pățit de mult să… Ești bine?
― N-ai mai pățit de mult?! Adică ți s-a mai întâmplat?
― Da, de câteva ori. E un vis foarte intens. O scenă pe care am trăit-o și parcă sunt iar acolo, în război. Îmi pare rău. Ești bine? Îți aduc apă?
El întinse din nou mâna înspre ea, dar fu împins violent.
― Nu mă atinge, țipă ea, lovind de două ori cu piciorul în saltea. Dacă nu te trezeai?
― De fiecare dată mă trezesc.
― Și dacă nu? Cum poți să lași oamenii să se apropie liniștiți de tine, dacă tu ai probleme de genul ăsta?
― N-am probleme, Char. E doar o chestie care mi se întâmplă, uneori.
― E o problemă. Să vrei să strangulezi oamenii prin somn e o problemă. Chiar una majoră.
Ea își masa gâtul fără să fie conștientă de gest, devenind din ce în ce mai furioasă.
― Asta se întâmplă după ce iei parte la misiuni riscante.
― Dar nu e normal, adăugă ea începând să plângă.
Se simțea copleșită și nu putea să își oprească lacrimile.
― Hei, Char, vino aici, o îndemnă el ferm, dar pentru că nu o văzu dispusă, i se alătură în pat și o luă în brațe.
Stăteau amândoi în picioare, în capul patului, uzi leoarcă, de parcă ar fi venit din ploaie. Respirația lor precipitată și tremurul care le zguduia mușchii păreau să mai aibă nevoie de timp de manifestare.
― Nu ți-aș face niciodată rău.
― Pana mea, ai încercat să mă strângi de gât. Sunt gravidă și ai încercat să mă strângi de gât!
― Dar n-am vrut.
― Dacă nu mă trezeam? Mă găseai dimineața, deja țeapănă și rece?
― Mă trezesc de fiecare dată. Nu s-ar fi întâmplat nimic.
― Cum ai putut să îmi ascunzi așa ceva?
Ea îl împinse, iar lipsa de rigiditate a saltelei îl făcu să își piardă echilibrul și să cadă în șezut. Charlotte sări din pat și se opri gâfâind în pragul ușii.
― Nu ți-am ascuns nimic. Am fost în război. Acolo vezi lucruri și unele rămân cu tine.
― Puteai să mă omori.
― Iar exagerezi, zise el în timp ce tonul îi devenise grav și autoritar. Ăsta e procesul, după ce treci prin iad, după ce simți că te agăți de viață doar cu vârful unghiilor. Ce să zic? Îmi pare rău că n-am dormit în paturi cu puf.
― Albert, puteai să mă omori.
― Nu, pentru că mă trezesc de fiecare dată!
Ultima lui replică răsună furios în apartamentul întunecat. Scrâșni înciudat și își căută telefonul. Era abia cinci fără douăzeci. Își puse pe el un costum, în timp ce Charlotte îl privea, încă șocată, atingându-și instinctiv gâtul de câteva ori pe minut.
― Pleci așa? Fără să vorbim? încercă ea să redeschidă subiectul.
― Am vorbit. Asta se întâmplă multora care au fost în zone de război.
― Nu cred că e ceva chiar atât de obișnuit. Sau care să nu se poată trata.
― Nu am nevoie să fiu tratat.
― Dar dacă nu te-ai fi trezit? repetă ea, blocată încă la scenariul cel mai sumbru.
― M-aș fi trezit, Charlotte! Nu mai face pe victima! Ești ok, nu s-a întâmplat nimic.”
Romanul „Complicații inutile” poate fi achiziționat de aici.
