„Zoe acceptă imediat, fără însă a exprima cine știe ce bucurie. Nu se îndepărtară foarte mult de cazino. Rămaseră pe faleză, cu toate că vântul bătea destul de tare și, din când în când, picăturile de apă de mare ajungeau pe hainele lor. Zoe își tot îndepărta părul din fața ochilor, la un moment dat chiar făcând o grimasă exasperată.
— Poate ar trebui să mergem în altă parte, nu crezi? sugeră Leon, sincer amuzat de încercările fetei de a-și menține coafura la un aspect decent.
— Am citit suficiente articole din ziare la viața mea ca să știu că nu este indicat să te aventurezi prea departe cu un străin.
— Câți ani ai? se interesă, aprinzându-și o țigară.
— Optsprezece.
— N-ai citit încă suficiente, zise, încruntându-și sprâncenele.
Zoe nu-i întoarse replica. Își îmbrățișă mijlocul și se încordă. Fără să-i ceară permisiunea, când se urniră de lângă balustrada falezei, Leon îi acoperi umerii cu sacoul lui. Ea mulțumi politicos. Era simpatică, își zise el, privind-o din profil, în timp ce hoinăreau fără o țintă anume în jurul clădirii. Îi plăcea că nu încerca s-o facă pe inabordabila. Genul acela de femei îl deprimau. Nu se lăsau greu deloc, doar voiau să dea impresia asta, crezând că sunt mai interesante. A-i pune femeii sacoul pe umeri când adia vântul, a-i deschide ușa la mașină sau a o conduce acasă în miez de noapte, nu erau invitații pentru absolut nimic. Intrau în atribuțiile bărbatului. Zoe părea că știa asta, cu toate că naturalețea ei, lipsa dorinței penibile de a impresiona, îl făceau să creadă că era cu totul inabordabilă. Nu ținea morțiș să se întâmple asta, de fapt, nici nu era suficient de motivat să facă vreo mișcare în acest sens, dar analiza pe care tocmai o făcuse, nu excludea disponibilitatea lui de a se întoarce la hotel în noaptea aceea însoțit de ea.

— Locuiești departe de aici?
— Nu foarte departe, dar nici aproape. Pe strada Crizantemelor.
Leon chicoti.
— Dar informații de-astea le dai străinilor?
De data asta surâse și ea. La câțiva metri distanță, un grup de marinari gălăgioși și amețiți de băutură se luară la harță. Zoe fu o clipă atentă la interacțiunile dintre ei și o bufni râsul.
— De ce se ceartă?
— Pentru niște pachete de țigări. Ăla, îl vezi? Ăla cu tricou alb, zice de cel mic cu ochelari că i-a furat pachetul de țigări în timp ce dormea.
Într-un final, se așezară pe o bancă din lemn, aflată chiar în fața clădirii ce se golea, treptat, de oameni. Picioarele lui întinse erau încrucișate la glezne, iar mâinile lui Zoe se odihneau liniștite în poala ei. Un fluture de noapte zbură prin fața lor și se așeză pe umărul ei. Fata nu-l goni. Discuția ce urmă fu destul de seacă, Leon observând oboseala din ochii ei. Plin de tact, se pregăti s-o încheie, asigurându-se în același timp că nu părea plictisit sau indiferent la adresa ei. Fusese o seară plăcută, își zise el, iar asta în primul rând mulțumită lui Zoe. Îi lăsă o impresie bună. Se oferi s-o conducă acasă, însă Zoe, în timp ce-i înapoia sacoul, îi aduse aminte de problema ei cu străinii și că nu era tocmai împăcată cu ideea ca un necunoscut s-o însoțească până la bloc. Lăsă însă loc de interpretare și îi dădu să înțeleagă că în mare parte glumea. Totuși, Leon nu lansa niciodată o ofertă de două ori.
— Poate vei crede că sunt prea insistent, spuse, legănându-se pe călcâie, destins și natural, dar e de datoria mea să încerc. Vrei să iei mâine cina cu mine?”
Romanul „Art Nouveau” poate fi achiziționat de aici.