„Oare de câte minute, ore, zile sau ani o fi nevoie pentru a ierta? se întreba Nicholas în sinea sa, mergând alături de ea, umăr la umăr. Se gândea că, de-a lungul timpului, Georgia ori se detașase de încărcătura emoțională pricinuită de faptul că-și încălcase promisiunea de-a o căuta, de-ai fi alături, ori, din contră, supărarea și ura ei se accentuaseră, măcinată fiind de sentimente negative. Se gândea că purtase mereu cu ea povara acelei răni sângerânde, simțindu-se trădată și mințită. Deși la un moment dat viața a înconjurat-o cu iubire și bunătate, trăind lucruri frumoase, avusese oare puterea de a-și scoate din suflet dezamăgirea, avusese măcar dorința de a-l ierta? Reușise oare? Poate că da, pentru că o vedea fericită, iar fericirea era pentru oamenii buni, împăcați cu soarta, cu ei înșiși, cu viața lor. Doar nefericiți fiind, oamenii puteau deveni răi și neiertători. Oftă, iar ea simți că starea lui se schimbase.
– S-a întâmplat ceva?
– Ai vrut să știi ce s-a schimbat, ei bine, asta s-a schimbat! Când te privesc, valuri de pasiune se sparg cu putere în sufletul meu și doare. Nici nu știu exact cum să exprim ce simt, dar știu că m-am îndrăgostit și te doresc cum n-am mai dorit niciodată vreo altă femeie. Să nu crezi că e doar dorință carnală pentru că există suficiente femei care mi-ar satisface pofta oricând. E vorba de tine, așa cum ești tu, frumoasă, deșteaptă, cu o inimă caldă. Ești perfectă, captivantă!
Ea ridică spre el ochii ca două pietre prețioase, iar Nicholas simți cum îi fuge pământul de sub picioare.
– Nu spui nimic? o întrebă, apropiindu-se și mai mult de ea. De ce taci?
Văzuse dorința arzătoare de pe chipul lui și ceva, în adâncul sufletului ei începuse să vibreze. Tot ceea ce știa era că nu mai trăise niciodată un moment mai intens decât acela, un moment cu atâta încărcătură emoțională care o punea în dificultate. Nu știa nici ce să zică, nici cum să se poarte. Incapabilă de cuvinte, îi luă mâna și i-o duse la buze. O sărută cu blândețe și cu un sentiment de recunoștință.
– Îți mulțumesc pentru cuvintele minunate, m-au mișcat! Niciodată, nimeni, nu mi-a vorbit așa. Ești un tip de treabă, Nicholas, dar cred că te pripești. N-aș vrea să fie doar un vis frumos, un vis de iarnă care să se sfârșească a doua zi după Crăciun. Abia dacă mă cunoști, nu știi mai nimic despre mine. N-aș vrea să regreți, să-ți reproșezi momentul de rătăcire și nici să-ți construiești imagini fascinante care se vor spulbera dimineața când vei deschide ochii.
– De ce-mi faci asta?
– Iubirea cere timp, iubirea înseamnă doi oameni, dar o singură inimă. Iubirea este pe cât de frumoasă uneori, pe atât de dureroasă alteori. Ești sigur că ești pregătit pentru ea?
Georgiei îi era frică să se îndrăgostească, să-și asume un asemenea risc care ar fi putut s-o împingă din nou în hăul deznădejdii. Cu timpul, mama Clara reușise să suplinească lipsa iubirii resimțite în copilărie. Și nu doar ea. Oamenii o priveau cu admirație, comunitatea întreagă o acceptase ca pe o ființă plină de calități. Era prețuită și i se arăta asta. Ei, toți, o făcuseră să înțeleagă că experiența trecutului nu poate fi generalizată, sub nicio formă.
– Chiar și suferința are un soi de frumusețe, îi spusese, cândva, mama ei. Ea te face mai înțeleaptă, te duce în acele colțuri îndepărtate ale înțelegerii, unde fericirea nu poate ajunge. Când ești fericită, poți stagna în acea stare autentică de mulțumire, când ești tristă și suferi, mergi mai departe căutând, aflând, înfruntând-ți temerile. La fel e și cu dragostea. Cu cât fugi de ea, cu atât mai repede te va găsi. Uneori vei iubi mai mult, alteori vei fi iubită mai mult. Oricum ar fi însă, iubirea e un sentiment unic. Vreau să-l trăiești, fata mea!”
Romanul „Destinul meu ești tu” poate fi achiziționat de aici.
