Nenea Rică
Eram cu toții fericiți când trăia nenea Rică. Venea în sat, dinspre Iași, cu zgomot de tramvaie pe talpă, cu gust de pâine scoasă dimineața din cuptor, cu ceață albastră, de Sărărie. Ah, ce mult l-am iubit pe nenea Rică! Era atât de gras și de înalt, încât trebuia să intre pe ușă aplecându-se și răsucindu-se pe-o parte, silabisind un cuvânt ciudat, care provoca veselia celor din jur.
Când venea cu acordeonul lui vechi, rămânea pe băncuța din curte și cânta până seara târziu. Când a murit, mama mi-a spus să nu fac multă zarvă, fiindcă nenea Rică doarme puțin. „Cât? Cât ?”, am început să țip, rugând-o pe mama să încerce cumva să-l trezească. A doua zi mi-a spus că a murit, iar moartea înseamnă să visezi fără încetare pădurea întinsă, dealul cu scoici, mărul Ionathan, în care mă cățăram, sperând să ating cerul. „Asta înseamnă puțin?”, am urlat, smulgându-mi părul, aruncând toate jucăriile mele de lemn. „Nu vezi ce mult doarme?”, i-am strigat mamei, care-și frângea mâinile, ca și cum peste noi s-ar fi surpat dealul cu pietrele lui, cu scobiturile lui misterioase și vechi.

Ah, ce dor mi s-a întipărit în inimă dintr-odată! Ca un fier roșu pe care îl răsucești o viață de om. Acum știu că nenea Rică își plângea de fapt toți camarazii pierduți în război, că în acordeonul lui stăteau resemnarea, speranța, revolta, furia, neputința, frica. Pe fiecare clapă se prelingea o lacrimă nevăzută. Satul a fost pustiu după ce a murit nenea Rică. Un timp l-am jelit, fără să știu că-l jelesc. Dacă n-o să mă vindec de amintirea lui, n-o să mă vindec de pietrele dealului Repedea.

Dacă aș ști să cânt la acordeon, aș cânta până noaptea târziu, până când scoicile ar prinde viață și marea ar deveni mare și Dealul Repedea ar fi plin de flori, iar eu aș putea să mărturisesc lumii că nu are importanță unde trăiești, locul în care te-ai născut are atâta magie încât îl porți cu tine mereu. Nici nu mai are importanță că ți se spune străin.
„Când tata avea tată” poate fi achiziționată de aici.