INCEPUTUL
Tu te-ai simtit vreodată secretul cuiva? Ai simtit vreodata ca esti atat de mic, de neinsemnat, atat de neimportant, incat te-ai indoit pana si de existenta ta? Ai avut vreodata vreodata senzatia ca esti invizibil, poate blocat intr-o lume paralela, pustie, fara oameni si ca, orice ai face, nu reusesti sa revii pe Pamant, sa apartii, sa fii vazut, iubit si protejat, asa cum are nevoie fiecare om care s-a nascut? Eu da. Eu m-am simtit atat de ignorata in unele momente, incat am crezut ca voi ramane suspendata, pentru eternitate, in alt taram. Unul al nefiintei. Al iluziei existentiale. Al nimicului. Am crezut ca voi ramane in neant. Eu am fost un secret. Pentru cel putin un om care a contat pentru mine, eu nu am existat. Si, oricat as vrea sa pun in cuvinte toate trairile mele, tot ceea ce am simtit in strafundurile fiintei, nu pot sa o fac, pentru ca nu exista potentiometru care sa masoare intensitatea suferintei de a nu apartine, de a nu fi vazut, de a nu fi acceptat, de a nu fi iubit. Am simtit cum a durut in celule. A durut in atomi. A durut in quarci.
Atat de tare a durut, incat eu insami m-am convins ca nu exist si ca ceea ce s-a intamplat, nu s-a intamplat, de fapt. Atat de tare a durut, incat au fost momete in care m-am ciupit, mi-am impuns unghia in carne, tare, ferm, cu putere, sa simt cum ma patrunde, pentru ca durerea fizica imi confirma ca sunt, ca exist, in exact acel moment, pe acest Pamant. Sa fiu ceva ascuns, m-a sfasiat. M-a dezumanizat, m-a anulat ca fiinta. Mi-a invalidat existenta. Uneori, aproape ca m-am convins pe mine insami ca sunt doar o iluzie, ca unele momente si trairi au fost doar un rezultat al imaginatiei mele, ca experienta mea e ireala, e doar in cap, ca eu insami sunt doar o inchipuire. O himera. Parea mai usor de tolerat sa stiu ca nu exist, decat sa stiu ca exist si ca nu sunt vazuta, ca sunt gresita, ca nu sunt suficienta. Eu am fost un secret. Si am simtit ca existenta mea a fost invalidata de atat de multe ori incat a trebuit sa imi dezvolt o multitudine de mecanisme care au devenit parte din fiinta mea, pentru ca si eu, ca orice om, am fost prevazuta cu abilitatea de a supravietui. Viata cauta viata, chiar daca intr-un mod dureros. Asa ca uneori m-am decompensat, alteori m-am deirealizat, m-am disociat, am evitat, am obsedat, am sedus, am manipulat. Dar mecanismele astea pe care le-am creat in mod inconstient, ca sa suport durerea emotionala, m-au si incomodat. Nu mi-au dat voie sa fiu eu. Nu mi-au dat voie sa ma apropii. M-au impiedicat sa ma conectez autentic. M-au impiedicat sa ma bucur de adevar, pentru ca parea mai usor sa traiesc in iluzii, in minciuni. Mecanismele astea, care si-au asumat sa-mi fie santinele, sa vegheze asupra supravietuirii mele, m-au ajutat in momente critice, dar m-au si impiedicat sa vad. Durerea te face sa cresti in interiorul tau soldati. Soldatii te apara, dar ridica in fata ta un zid. Dincolo de zidul asta de protectie, e viata. E iubirea. Iubirea este singurul adevar pentru care suntem cu totii, azi, aici. Fara iubire si fara iertare, nimeni nu poate trai. Am avut nevoie de 33 de ani sa pot privi dincolo de zid. Sa simt iubirea, mai intai timid, la intensitate mica, apoi tot mai profund. Timp de 33 de ani, am trait in frica si in durere, la limita dintre existent si iluzoriu. Si, daca ar fi sa descriu suferinta mea din tot acest timp, n-as sti cum sa o fac. Nu cred ca exista cuvinte care sa ii dea forma, nici continut. Ce am inteles, pana acum e ca ea se simte si atat. Nu se defineste, doar se traieste, si, oricat de mult te-ai impotrivi, de durere nu ai cum sa fugi, daca nu o eliberezi, ea iese la suprafata prin dependente, prin boala, prin forme neplacute, atunci cand nici nu te astepti. In ultimii doi ani, de cand lucrez cu mine atat de intens si de cand studiez psiho traumatologia, am ajuns la o concluzie: nu pentru suferinta ne-am nascut. Daca suferinta ar fi fost normala, nu ne-am mai fi dorit sa ne fie bine. Ne-ar fi fost bine suferind. Toata durera pe care o traim, vine din faptul ca psihicul este traumatizabil prin definitie, adica este supus traumei. Se spune ca nu exista om fara traume, iar fiecare trauma pe care o experimentam, vine ca un strat peste esenta noastra adevarata, peste iubirea care e in noi. Trauma este orice vine impotriva iubirii. Cand suferim o trauma, ne indepartam de noi, ne deconectam de Sinele nostru autentic. Poate ca rolul nostru in aceasta viata este sa ne redescoperim. A trebuit sa cred in asta, ca sad au durerii sens. Dupa ce aproape toata viata mea am incercat scurtaturi si cai usoare, am cedat. M-am frant, pentru ca apoi sa iau partile cazute din mine si sa le pun la loc, intr-un alt mod, mai sanatos. Sunt doi ani de cand ma aflu in acest proces si am inteles ca nu poate nimeni sa vindece, daca nu se intoarce in trecut. Daca nu ne rescriem trecutul, nu avem cum sa traim in iubire. Nu exista varianta usoara, durerea trebuie simtita pentru a fi eliberata. Ca sa vindeci, trebuie sa accesezi demonii interior, sa dai mai des pe acolo pe unde te-a durut. Durerea e ceva de care nu poti fugi. Sau, poti fugi, dar nu te poti ascunde. Chiar daca o reprimi, ea tot se manifesta, intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu. Iar azi, in contextul in care omenirea se afla, nu mai exista alta varianta, nu mai exista scurtaturi. Ce n-am vrut sa simtim se simte, ce n-am vrut sa vedem se face vazut. Totul iese la lumina, pentru ca asa e firea lucrurilor, ceea ce este ignorat, vine peste noi, isi cere dreptul, isi cere locul – trairi, lucruri, copii nevruti si nerecunoscuti, oameni exclusi din sistemele de familie, amanti. In Univers, tot ceea ce exista, are un rost. Nu ai cum sa existi si sa fii un secret. Eu n-am putut. Sa stii ca esti, dar sa te indoiesti ca esti, este ceva atat de confuz… viata cauta viata. Iar eu traiesc. Azi, la 35 de ani, stiu ca exist. Ca nu sunt o himera, nu sunt un produs al imaginatiei, nu sunt un vis. Timp de 33 de ani, existenta mi-a fost negata, invalidata. Si eu am acceptat. N-am stiu ca nu e in regula, n-am stiut ca pot sa pun limite, sa spun stop. Nu m-a invatat nimeni ca puterea e la mine, ceea ce am inteles eu despre mine a fost ca, daca nu imi dau puterea celorlalti, nimeni nu ma va iubi. Totusi, desi am oferit atat, pana cand am sfarsit secata, cu ceasca sufletului goalita, eu n-am primit atunci cand am cerut. Asa ca, la 33 de ani, intr-o zi de primavara, am cedat. Atunci a inceput noaptea neagra a sufletului meu, atunci m-am pierdut pe mine, pentru ca mai apoi sa ma regasesc. De asta azi exist. Azi sunt.
TREIZECISICINCI
Am treizeci si cinci de ani. Treizecisicinci. Suficient cat sa te doara. Cat sa te bucuri. Cat sa plangi si sa razi. Cat sa iti faci prieteni. Si dusmani. Cat sa iubesti, sa urasti, sa parasesti. Cat sa fii abandonat. Cat sa ti se franga inima in bucatele. Si sa o lipesti la loc. Sau nu. Cat sa mori de inima. De inima rea, sau de inima buna. Uneori, de inima neagra. Treizecisicinci. Indeajuns cat sa fii inselat, folosit, privit nu ca un om, ci ca un obiect fara valoare. Suficient cat sa fii batut, injurat, abuzat, violat, cat sa ramai orb sau sa te trezesti din amortire. Cat sa-ti dai seama ca nu stii nimic despre lume. Si ca n-ai instructiuni de folosire a vietii. Cat sa faci vreo boala, mai grava sau mai usoara. Cat sa te vindeci. Cat sa iti moara un prieten. Cat sa iti inseli nevasta. Sau sotul. Sau pe tine insati. Sau insuti. Indeajuns cat sa fii implicat intr-un accident, cat sa iti pierzi o mana, un picior, un partener de viata, un parinte. Sau, poate, pe ambii. Treizecisicinci. Suficient cat sa nu mai vorbesti cu fratii. Cat sa pierzi o sarcina. Cat sa faci un copil. Cat sa iti pierzi copilul. Cat sa iti bati copilul. Cat sa faci o depresie, atacuri de panica si sa traiesti cu anxietate. Destul cat sa pleci in tari straine. Sa furi, sa fii furat, sa ai un job stabil, sa fii antreprenor, sa faci un credit, sa stai pe strada, sau sa castigi la loto. Indeajuns cat sa fii bogat sau sarac. Sau mediocru. Cat sa adopti un copil, o pisica, un caine, sau poate sa-ti iei un papagal. Cat sa faci nunta. Cat sa anulezi nunta. Poate chiar cu o zi inainte. Cat sa divortezi. Cat sa ai regrete. Cat sa nu regreti nimic. Treizecisicinci. Indeajuns cat sa te certi cu familia. Suficient cat sa dezamagesti. Cat sa fii respins, criticat, judecat. Cat sa avansezi la munca, sa fii dat afara sau sa iti dai demisia. Cat sa traiesti confuz, sa afisezi o falsa spiritualitate, sa crezi in Dumnezeu, sa-L gasesti pe dumnezeu, sau sa-L pierzi pe Dumnezeu. Cat sa intelegi ca Dumnezeu e unul singur si ca uneori ii zicem Sursa, Creatorul, Sinele Suprem, Divinitatea, sau Universul. Indeajuns cat sa nu crezi in nimic. Treizecisicinci e suficient cat sa visezi si sa-ti setezi obictive. Cat sa le atingi sau nu. Destul cat sa te droghezi, sa te prostituezi, sa iti pui silicoane, sa iti faci schimbare de sex, sa respingi sau sa accepti diversitatea. Destul cat sa iei o viata. Voit sau nevoit. Indeajuns cat sa iti dai seama ca nimanui nu-i pasa. De tine sau de altii. Cat sa fii singur, sa ramai singur sau sa te simti singur. Chiar si printre oameni. Treizecisicinci este indeajuns cat sa tragi niste concluzii despre lume si despre tine. Cat sa afli niste adevaruri. Sa descoperi cine esti. Sau nu. Suficient cat sa te simti neiubit, sa speri ca vei fi iubit dar si sa-ti pierzi speranta. Indeajuns cat sa nu gasesti sensul. Cat sa te intrebi ce este viata. Si ce este iubirea. Si daca chiar exista. Si sa te indoiesti. Pana la treizeci si cinci de ani, orice om isi scrie o poveste. Cele mai multe povesti, sunt triste. Sunt despre dezamagire. Despre conformare (conformism)?. Despre scenarii de iubire, sfarsite in neiubire. Despre iluzii. Despre visuri neimplinite. Eu nu fac exceptie. Sunt treizeci si cinici de ani de cand traiesc pe pamantul acesta, suficient timp cat sa scriu povestea ce poarta amprenta unica a propriilor mele trairi. Pe alocuri, si povestea mea e trista. Este despre experiente traumatizante, despre parti vulnerabile, despre parti supravietiuitoare, dar si despre partea sanatoasa din interiorul meu si despre calatoria mea de vindecare, pe care inca o parcurg. Iti amintesti de atunci cand erai mic si iti imaginai ca viata de om mare este minunata si de abia asteptai sa cresti, sa ai posibilitatea de a alege pentru tine, sa ai libertate, sa faci tot ceea ce visezi? Ei bine, eu imi imaginam ca, la 35 de ani, voi fi deja experta in viata. Dar iata-ma aici, la fel de confuza ca intotdeauna, nestiutoare, visatoare si in cautare de lucruri care nu pot fi percepute cu simturile noastre. Cel putin, nu cu cele pe care le cunoastem. Tot ceea ce stiu azi este ca nu stiu mai nimic. Viata este o necunoscuta. Un mister. O ecuatie fara rezolvare. Percepem doar 1% din tot ceea ce exista. In 35 de ani, nu am reusit sa imi raspund la intrebari ca: de ce ma aflu aici, de unde vin, unde ma duc, nici cand. Din cand in cand privesc in jur, pare ca toata lumea e bulversata si ca suntem cu totii niste bieti calatori in trenul vietii, iar singurul lucru de care suntem siguri, este destinatia. Stim putin, ce stim este confuz si trebuie sa traim cu acest putin pe care il stim si cu acel mult de care habar nu avem. Si zau ca am avut momente in care viata mi-a parut cel mai infiorator lucru care i se poate intampla unui om. Dar, daca suntem aici, cred ca Universul, Sursa, Dumnezeu, Sinele Suprem, sau cum vor oamenii sa-i spuna entitatii acesteia care ne-a creat, are, totusi, o ordine Divina, pe care noi nu o percepem inca, iar in ordinea asta, fiecare om care respira, are rolul lui. Eu nu cred in haos, in greseli, in vieti aparute la intamplare pe pamant, insa cred in trei mari adevaruri universal valabile: oamenii mint, nimeni nu scapa de taxe si nimeni nu scapa din viata viu. In jurul acestor trei constante ne invartim. In rest, trebuie sa avem incredere ca cineva sau ceva nevazut ne protejeaza si ca ne putem lasa purtati pe mainile sale. Eu cred.
Cărțile Andreei Săvulescu pot fi achiziționate de aici.
