Acasă Literatura feminina contemporana Fragment din „Alpha” de N Marianne

Fragment din „Alpha” de N Marianne

28
0

Când am păsit pe celălalt tărâm, am știut că toate istorisirile despre Lumea de Dincolo erau într-un fel neadevărate. Prezentau doar o fațada a unei dimensiuni nesfârșite care părea a fi aceeași pentru toți. Întru totul fals. Dacă acei câini, pe care îi așteptam în fața hăului, nu au venit și am fost întâmpinată de Charon, parcă luminând cerul cu privirea lui, înseamnă că tot ce ni se spune sunt doar povești. Narațiuni care eclipsează idei. Nu sunt, —oare? — ideile acele sclipiri al minții care ne ajută să găsim soluția? Zeități obișnuite cu eternitate! Ce importanță să aibă o idee în lumea celor fără de sfârșit? Aici nu este locul propice ideilor și nici al vreunui caracter elocvent. Aici suferința se înfrățeste cu starea naturală a sufletelor duse în eter, iar bucuria este uitată, ca și cum nu ar fi fost vreodată. Așa gândeam. Încă mai puteam să îmi folosesc toate organele creierului. Charon nu se înșelase în nicio privință: nu aveam nevoie să știu tot ca să răspund la acele întrebări. Poate nici nu vizau trecutul meu, ci poate urmăreau un alt curs.

Stăteam aplecată spre apă și atingeam luciul cu unul dintre crenguțele găsite în barcă.

,,Te avertizez, copilă’’, îmi rosti deodată Charon, ,,că nu trebuie să atingi sub nicio formă apa cu mâna!’’,,Ce se mai poate întâmpla, Charon? Voi uita și ultimele crempeie de amintiri?’’,,Nu, nu vei uita— asta să fie ultima noastră grijă! Vei atrage atenția inutil asupra noastră.’’,,Ce făptură mă va umili și de această dată?’’,,Te-ai simțit umilită de cine anume în tot acest timp?’’,,Nu, Charon, mă refeream la faptul că sunt un om minuscul comparativ cu Clio (zeița istoriei, una dintre cele nouă muze, în mitologia greacă), de exemplu.’’,,Dar de ce ai vrea tu să știi atâtea lucruri și să duci oamenii în frenezia timpurilor apuse?’’,,Nu aș vrea să fiu Clio, dar aș vrea să nu mai fiu invizibilă.’’,,Vizibilitatea nu ne este dată de cunoștințe cumulate sau de avantajul în fața unei alte persoane, ea este a sufletelor pure.’’,,Iar eu nu sunt unul pur. Știu și eu, Charon… nu am înțeles de ce nu m-ai abandonat în unul dintre cercuri și scăpai de povara întrebărilor negândite?’’,,Pentru că nu mi se ordonat să te las acolo.’’,,Acolo, unde?’’,,În unul dintre cercuri.’’,, Și care era acela?’’,,Aia este! Nu e niciunul, încă, pentru tine! De aceea mi s-a spus că urmează să merg personal să te iau de pe Pământ. Tu crezi că mi-e ușor să văd Lumea și apoi să revin aici? Ai idee câte suflete am tot plimbat pe albia acestui rău? Câtă suferință a trebuit să ignor și cât chin să privesc trecând prin acele limburi?’’,,Nu am idee, Charon. Știi, mi-ar plăcea să vii cu mine sus.’’

Reacția lui a fost un râs zgomotos care se termina într-un sughiț, ca de obicei. Își drese, apoi, vocea și rosti: ,, Singurul Sus, fetițo, este acel vârf de munte.’’, țintind cu toiagul punctul în care ne îndreptam.

N. Marianne

Muntele acela nu doar că îți lua privirea prin imensitatea lui, ci era de o frumusețe pe care puteau doar să mi-o imaginez după ce citeam o poveste despre zâne care sălășluiesc în păduri mirifice. Relieful lui diversificat mă ducea cu gândul la un paradis. Nu avea niciun sens să fie atât de aproape de Infern! Dar cum putea să iasă în evidență, dacă nu prin constrast? Cu cât încercam să cuprind cu privirea punctul de sus, nu reușeam decât să îmi umplu ochii de lacrimi.

,,Charon, cumva visez? Acela este muntele de care îmi vorbeai?’’,, Nu, nu visezi. Este chiar muntele care a început și a sfârșit ambele lumi.’’,,Și acolo trăiesc și alți oameni?’’,,Dacă cumva te gândești că ar fi paradisul pierdut, să știi că te înșeli. Nu este nici pe departe ceea ce crezi că este, fetițo.’’,,Și atunci ce este?’’,,Locul unde îl vei întâlni pe Alpha.’’,,Doar el locuiește acolo?’’,,Copilă dragă, acel munte este o piatră de hotar.’’,,Doar un portal? De ce era nevoie de un munte întreg pentru o trecere?’’,,Ca să o urcăm noi acum.’’,,Și doar atât?’’,,Consideri că urcarea va fi una ușoară? Mulți s-au întors de la jumătatea drumului. Și ce crezi că s-a întâmplat cu ei?’’,,Au rămas în acele păduri răcoroase?’’,,Vorbești prostii! Eu aș fi ales oaza, decât orice alt cerc.’’,,Hmm, tu ai habar ce se întâmplă când ajungi în acele cercuri?’’,,Suferi o eternitate?’’,,Nu doar că suferi, te purifici. Așa ajungi la Păstrător. Poate. Nu s-a auzit de vreunul că ar fi ajuns.’’,,Dar eu nu am trecut prin niciun cerc că să ajung acolo, în vârful acela.’’

Uneori, reacțiile mele păreau desprinse din cărțile pe care le citeam. Mă aflăm aproape de capătului unui drum, iar în fața mea se înfățișa acel portal care mă va duce înapoi acasă. Eram convinsă de aceasta. Charon nu făcuse o călătorie fără sens. Urma să dau socoteală pentru faptul că mereu întârziam la masa de seară ori nu îmi făceam siesta ca toți ceilalți. Sau poate că trebuia să răspund unei ghicitoare și numai astfel mă putea lăsa să cobor și să o iau la drum spre casa bunicilor. Dar dacă nu era nici una, nici alta? Dacă eram nevoită să răspund pentru toate viețile despre care încercau Mnemosynne și Clio să îmi povestească, înainte de ajunge în fața Judecății?

Tăcerea lui Charon mă determina să urc fără să îi mai adresez vreo întrebare. Poate nici el nu știa ce avea să se întâmple, iar eu îl epuizăm cu întrebările mele puerile. Era nevoie de puterea lui pentru a urca fiecare dâmb înclinat și alunecos. Știați că o urcare se remarcă prin concentrare mai mult decât prin forță? În acel moment de avansare incertă, mi-am amintit de prima mea viață. Nu a fost una nefericită. Am avut de ales. Puteam să îmi continui scrisul filosofico-teologic și  să mă bucur, fără a pune în balans ceea ce lumea a schimbat de-a lungul timpului cu ceea ce ar fi fost benefic pentru prezent. Am ajuns la concluzia că niciun efort nerăsplătit într-un fel, fie și teroretic, este în zadar. Oamenii au nevoie de cel puțin de senzația de palpabil, dacă materialitatea nu este ușor de dobândit. Or, scrisul meu nu avea să ofere nici una, nici alta. Dumnezeu nu există în esența niciun lemn. Dumnezeu este piatra albă a nemuririi. El există în tot ce poate ființa umană transfigura prin intermediul virtuții. Dumnezeu nu ar pune la încercare un copil pentru că nu și-a mâncat cină, cu atât mai mult, El nu ar cauta să judece pentru ceea ce alți oameni nu pot înțelege. I-am dat de cap, în sfârșit, Îndoielii care m-a copleșit de-a lungul primei vieți. Nu există desăvârșire în produsul finit! Actul ei este, de fapt, sâmburele adevăratei bucurii. Ceea ce rezultă din acel sentimentul înălțător este doar un produs material. Iar cum materialitatea aparține pământenilor nu poate să producă mai multă măreție decât momentul dintre idee și materie. Întotdeauna simbolul a fost creat din mai puțin material decât obiectul în sine, pentru că ideea a fost, este și va fi mereu o creație divină, sentimentul destinat creatorului, iar materia, lumii. Mnemosynne și Charon aveau dreptate. Nu era necesar să știu tot pentru a îmi da seama cine sunt. Adevăratele rădăcini își iau sălaș în același loc —altmiteri, am caută doar himere! Ele nu sunt răspândite în șapte colțuri ale lumii. Sunt sub același copac care a rodit până la ultima suflare. Eu eram acel copac. Totul se află în mine însămi, nu departe de pașii mei. Și dacă era necesar să fiu pedepsită pentru faptul că mereu eram în întârziere ori nu respectam regulile casei, atunci așa să fie! Dar ceea ce mă nedumerea era faptul că Luntrașul venise de la mari depărtări pentru a mă întovărăși în această drumeție.

Am îndrăznit a-l mai deranja cu altă întrebare: ,,Charon, crezi că la întoarcere vei veni cu mine sus?’’ Charon mustaci, oprindu-se din mers. S-a așezat pe una dintre stâncile care străjuia o răscruce. Îmi făcu semn să mă apropii. Își lasă toiagul lângă stâncă și mă ridică pe unul dintre picioarele lui.

,,Pe cât de mică ești, pe atât de nestăvilit. Cu siguranță, nu am bătut atâta drum ca să coborâm și să o luăm pe unde am venit.’’ ,,Păi, și tu cum te vei întoarce la celelalte sufletele?’’ ,,Asta este dilema. Nicicând nu am urcat pe aici și nu am adus vreun suflet atât de tânăr la înălțimile astea. Copiii nu sunt acceptați pe un asemenea traseu.’’ ,,Există și o altă calea pe care putem să ajungem la Păstrător?’’ ,,Da, o rută scurtă pentru oamenii neputincioși, dar virtuoși, și copii.’’ ,,Să înțeleg că și Iadul face excepții?’’ ,,Dar astea nu sunt excepții, copilă! Ce fel de cărți citești? De ce nu cauți unele de vârstă ta?’’ ,,Ce au cărțile pe care le prefer?’’ ,,Sunt cărți greoaie care îți distrug aripile.’’ ,,De când o carte poate să îți ia libertatea?’’, am întrebat, intrigată de răspunsul lui Charon. Am sărit numaidecât de pe genunchiul lui și m-am îndreptat pe unul dintre drumuri.

,,Hei, încotro? Nu vei știi să ajungi fără mine și nici permisiune nu vei avea când va trebuie să treci podul.’’ ,,Care pod?’’ ,,Și nici drumul pe care ai luat-o nu e cel potrivit. Te va conduce într-o înfundătură.’’ ,,De unde știi? Ai spus că nu ai luat-o nicicând pe traseul ăsta.’’ ,,Înțelegi mereu ce vrei tu, copilă.’’ ,,Dar nici tu nu ești un bun sfătuitor. Nimeni nu m-a criticat pentru cărțile pe care le citesc. De fapt, nimeni nu m-a întrebat nicicând ce prefer. Îmi plac și poveștile, să știi. Sunt un copil normal.’’ ,,Așa îți place să crezi’’, rosti Charon. ,,Cum adică? Nu înțeleg la ce te referi.’’

Cu adevărat, nu pricepeam ce tot îndrugă acolo, despre cărțile mele și despre faptul că normalitatea vârstei era un moft pentru mine. Aveam să împlinesc peste puțin timp doisprezece ani și urma totodată să părăsesc paradisul meu înflorit de la fermă pentru o viață plicticoasă în casă străbunicilor. Deja îmi alesesem culoare pentru pereți din camera mea. Avea să fie un lila deschis. Îmi plăceau culorile pastelate. Băteam câmpii! Existau șanse de 50 la sută să nu mai mă întorc și să nu mai mă bucur de liniște și de pereții mei. De masa mea rotundă, din lemn masiv, și de priveliștea care dădea spre grădina de pomi și flori. Ce importanță mai aveau toate acestea, dacă rămâneam aici? Nu mai conta atunci nimic. Nici măcar nu aveam acces la vreunul din cercurile descrise de Dante. Știam ce mă așteaptă. Charon îmi spusese că nu era nicio șansă ca eu să ajung în unul dintre cele opt cercuri. Existau, oare, și cercuri pentru copii? Poate nimereau într-unul. În sfârșit, mă puteam bucura, alături de alți iubitori de lectură, de toate cunoștințele lumii, pentru o eternitate! Gândul acesta mă încuraja să fac câțiva pași înapoi pentru a o lua pe drumul pe care o apucase Charon. Am țopăit când pe un picior, când pe un altul, și am sărit la mâna lui liberă. Charon mă apucă cu încredere și îmi zâmbi părintește, de la înălțimea la care se află chipul lui. Un Giacometti nemuritor. Știa de unde provenea bucuria mea inocentă. Copilăria, izvorul tuturor bucuriilor nealterate de niciun viciu. Mă prinsesem de mâna lui, așa cum obișnuiam să mă prind de mâinile celor dragi. Dacă se decidea să rămân, mi-aș fi dorit să fiu lângă el. Părea singur, indiferent de câte suflete a călăuzit de-a lungul eternității. De puține ori părea senin, în restul călătoriei noastră, era mohorât, chiar ursuz. Se ținea de toiagul lui, de parcă acesta îi sprijinea trupul. Cu siguranță, avea alt scop bățul acela încovoiat și noduros, făcut dintr-un lemn special. Sau poate nici nu era din lemn, ci era un fel de aliaj. Părea destul de dur, de vreme ce îi susținea trupul deșălat și mersul greoi.

,,Charon, ai avut vreodată o misiune eșuată?’’, am conținut eu interogatoriul. ,,Te referi dacă am scăpat pe cineva în Styx și nu l-am mai putut duce pe celălalt țărm?’’,, Există posibiltatea să scazi din barcă și acolo să rămâi, în apele acelea învolburate al râului?’’

Nuvelă publicată în revista Agora Artelor, coordonată de scriitoarea și artista Lilioara Macovei

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Introduceți aici numele dvs.