Trafic. Giratoriu aglomerat. Bucuresti. Ca de obicei cand sunt in masina, imi caut de lucru, la un semafor rosu: dau play la primul episod din podcastul „Riki & Friends”, pe care am ocazia sa il ascult in avanpremiera. Uit de stresul traficulul instant; o voce duioasa si jucausa imi activeaza in cateva secunde starile de cand era fetita mea mica si ne minunam impreuna de personaje fantastice din povestile ei preferate. Cate trairi sa ai ascultand cateva minute despre patania unui catelus? Cum se poate sa activezi asa multa emotie doar prin voce si prin poveste si cine esti tu, autoarea ei, Ana Maria Florea-Harrison?
Cine este Ana Maria Florea-Harrison?
Ana pentru cunoscuti, Ana Harrison pentru necunoscuti si Ana Maria Florea Harrison la radio, cand sunt prezentata. Sunt un om cu aceeasi identitate pe care o arata din diverse unghiuri celor cu care interactioneaza. Construitul unei identitati nu e un lucru usor sau cel putin pentru mine nu a fost usor… la un moment dat, in primul an de facultate, m-am trezit fara identitate. Sufeream foarte tare de anxietate si asta a fost senzatia cea mai chinuitoare: ca nu stiu cine sunt. Nu mi se parea ca mai sunt fata de la liceu, dar nu eram nici cineva definit. Si traiam zi dupa zi asteptand sa ma regasesc. S-a intamplat si asta, greu, iar eu ma ghidam dupa principiile si ceea ce stiam ca ii place vechii Ana. De aceea nu am putut renunta ani de zile la numele de „Florea” si in anumite contexte, le spun pe toate patru: Ana Maria Florea Harrison.
Sunt scriitoare si jurnalista, in aceasta ordine cronologica. Sunt un om care iubeste mult cuvintele si face cu ele ceea ce face un pictor cu nuantele: arat lucruri. Astazi ii spuneam cuiva care incerca sa imi vanda, dupa care sa imi impuna filozofia mentalitatii de invingator, ca nici un cartof nu e la fel cu un alt cartof si ca eu sunt doar unul dintre cartofi.
Prezentarea Riki & Friends spune ca „prin carti pentru copii, podcasturi, audiobook-uri, ateliere de lectura, povesti pe blog, social media sau campanii de adoptii, dorim sa aducem zambete pe fetele copiilor si ale adultilor si sa vedem cat mai multe animalute fericite”. Cum si cand ti-ai descoperit aceasta menire?
Pur si simplu imi place sa vad oamenii fericiti. Imi place sa-i fac sa se simta bine, sa zambeasca. Imi place sa le spun povesti copiilor. Cei mici sunt adorabili, cand vorbesti cu ei, orice este posibil, mintile lor sunt deschise celor mai nastrusnice idei si ador sa ma pun la mintea lor, cum s-ar spune. Sunt tare copilaroasa… Si mai vreau sa schimb si lumea, ca orice idealist. Adevarul e ca mie nu imi place deloc ce tip de povesti sunt acum pentru copii. Bine, super eroii au rolul lor in a dezvolta un principiu absolut al binelui, dar sunt ireali si, expunand copiii numai la acest tip de poveste, le dezvolti frustrari. Puterea este a super eroului, iar copilul vede destul de rapid ca nu poate sa zboare si nu are nici o bagheta cu adevarat magica. Concluzia: el nu este un super erou. Cu cine se identifica atunci?
Riki este un catel adevarat, care descopera lumea oamenilor si a animalelor, asa cum un pui de om descopera lumea. Pentru el, toate sunt magice cand e pui si face nazdravanii, apoi devine un catelus intelept care incearca sa faca bine in jurul lui, ajuta alte animale, are grija de mine cand sunt suparata. Sau mai face mofturi si se cearta cu fratii lui. Doar cartea pe hartie il are ca personaj principal pe Riki, deoarece, atunci cand am scris-o, il aveam numai pe el. Dupa aceea au fost adoptati Piciorus, Bobi si Thomas, alti doi catei si un motan care scriu pe blog, alaturi de mine. Fiecare dintre noi are contul sau de autor si scrie in stilul personalitatii lui. http://www.rikiandfriends.ro este un blog scris de trei catei, un motan si o fata. Fiecare poveste are o morala si fiecare copil se poate identifica cu Riki si cu celelalte animalute, se poate simti cu adevarat erou in viata lui obisnuita. Gesturile mici fac oamenii mari. Ca sa inchei, ador animalele… am adoptat patru, am ajutat zeci si i-am dat in adoptie. Animalele ii ajuta pe copii sa inteleaga lumea, iar adoptia unui animalut in nevoie e un gest minunat.
Fiecare dintre noi are acel moment declansator care ne face sa trecem concret la actiune pentru a ne aduce in realitate un vis. Care a fost acest moment pentru tine, in ceea ce priveste proiectul Riki & Friends?
Am inceput sa scriu cand eram foarte mica…. de cand am invatat literele, am avut ceva de spus si am scris acel ceva. Am scris prima carte adevarata pentru ca nu vedeam la televizor filme care imi placeau. Aveam 14 ani si eram indragostita de Winnetou si de filmele politiste. Am scris un roman, n-o sa va spun cum se numeste ca ma face sa rosesc numai numele, cu o actiune politieneasca in Vestul Salbatic. Si apoi mai multe proze mai lungi sau mai scurte.
Am castigat premii in adolescenta, am publicat o carte inspirata din superstitii, sub influenta stilistica a lui Mircea Eliade. Chiar in acea perioada, din mai multe motive, am dezvoltat o tulburare de anxietate teribila, asa incat personajele mele magice ma speriau. Pare ciudat, dar cand esti foarte tanar, cu multa imaginatie, traiesti intr-un mediu plin de superstitii cum este la Piatra Neamt unde m-am nascut si mai esti si foarte anxios, mintea iti spune tot felul de nazdravanii. Si am refuzat sa mai scriu. Mult timp am refuzat sa mai scriu… am crezut, naiva, ca voi pierde contactul cu lumea reala. De aceea m-am facut jurnalista, sa scriu despre lucruri reale. Nici nu imi doream sa ma intorc la literatura… imi era prea frica de emotiile pe care mi le dadeau personajele create de mine. Si, intr-o zi, le-am povestit unor copii tare obraznici, ceva despre Riki. Erau copiii unui prieten care stateau la mine peste noapte si nu reuseam deloc sa-i potolesc. Cand le-am spus o intamplare din viata lui Riki, pustii acestia hiperactivi, gata sa se bata intre ei si cu mine mereu, nici nu au clipit ascultand. Si mi-am zis: aha! Ce-ar fi sa scriu o carte despre Riki? Si asta am facut. Apoi cartea a fost publicata, a primit o nominalizare si lucrurile au inceput sa se intample. Riki este cel mai loial partener de viata, este alaturi de mine de aproape 17 ani si a fost martorul tuturor trairilor mele. Cartea este un cadou pe care eu l-am facut unui inger.
Ai o activitate profesionala implinitoare, ca jurnalist. Multi s-ar putea gandi ca este suficienta si sa fie multumiti cu atat. Ce te face sa iti doresti mai mult?
Dragostea fata de literatura ma face sa exist si altfel. Ma simt, uneori, vinovata ca nu scriu mai mult si ca nu scriu carti de oameni mari. Vor veni si acelea… viata de scriitor nu e una banoasa, iar eu, naiva, am crezut ca o carte pentru copii va castiga mai multi bani decat una pentru adulti. Produsele pentru copii sunt foarte cautate, numai ca o carte e tot o carte si existenta unui scriitor in Romania, intre edituri neserioase si foarte neserioase, inclusiv si pe primul loc – cele mari, este de neinvidiat. Am hotarat sa fac publishing singura si de capul meu. Nu-mi place sa plec capul in fata unor lucruri care nu merita sa stai cu fruntea plecata. Vreau, ca orice om, sa castig mai multi bani si cred ca produsele pe care le fac pot aduce venituri interesante. Ca jurnalist, am sansa sa lucrez in presa franceza, cea mai serioasa din cate cunosc. Oamenii cu care lucrez apreciaza reportajele mele, iar asta este ceva inestimabil. Sunt freelancer, am un client principal, RFI, alaturi de care sunt de la 19 ani. Apoi lucrez cu televiziuni sau reviste tot din Franta, numai ca nici jurnalistii nu au venituri foarte mari, iar eu am pus pariu cu mine ca pot face un ban pe coada lui Riki, cum mai glumesc. Adica pot castiga bani din ceea ce iubesc: literatura. Si daca nu va fi asa, asta este, eu voi continua sa scriu. Dragostea asta nu poate fi inlocuita de nimic.
Discutam ca pe acest drum pe care ti-l dedici proiectului tau ai intampinat multe piedici. Altii poate ar fi renuntat. Cum ai reusit sa le depasesti, sa iti mentii perseverenta si visul viu?
Vaitandu-ma pe la prieteni, iar ei oferindu-mi umarul de cate ori m-am vaitat. Asta a fost primul pas cand mi-a fost greu. Apoi, sunt destul de incapatanata sa vreau sa iasa sa mine. Pur si simplu iubesc sa scriu, sa fiu alaturi de copii si de animale. Stiu ca ceea ce fac este, in esenta, un lucru bun si bucuria copiilor si parintilor care cunosc cartea lui Riki si blogul animalutelor mele ma hranaste realmente. Asta m-a ajutat sa nu renunt. Nu pot sa renunt, scrisul, animalutele si copiii sunt mereu cu mine.
Ne spui povestea cartii? In cat timp ai scris-o si cum te-ai organizat ca sa o duci la bun sfarsit? Ti-ai fixat un dead-line, un numar anume de ore de scris zilnic etc.?
Cartea „Aventurile lui Riki” spune povestea adevarata a lui Riki in mai multe capitole. Editia in limba romana se vinde in librarii, a fost publicata de Curtea Veche, dar acum nu mai colaboram. Editia in romana-franceza cuprinde jumatate din povestile celei in romana si se vinde la libraria franceza Kyralina si la mine pe site. Am scris despre cum a ajuns Riki la mine, refuzat de prima familie care l-a cumparat, despre cum era plimbat de un sofer de taxi prin oras sa gaseasca stapan. Fiecare capitol porneste de la un detaliu adevarat pe baza caruia dezvolt ceea ce era in mintea lui Riki. Cum m-am organizat? Greu e sa ma apuc si sa nu ma las distrasa… o carte, in mintea mea, se scrie cumva singura. Eu misc mainile sa apara pe hartie sau pe computer ce se intampla in capul meu. Am avut un deadline de la prima editura cu care am lucrat… fiecare poveste din carte mi-a luat cam doua ore de scris, sunt paisprezece povesti, deci, in total, ar fi cam 28 de ore de scris pur. Atunci lucram in corporate, luasem cativa ani de pauza de la jurnalism, si ma trezeam dimineata la 6 sa scriu povestea, apoi plecam la serviciu. Uneori scriu noaptea, in cap. Sunt prea obosita sa ma pun la computer si scriu in cap, iar cand am timp, scot din cap ce s-a cristalizat.
Care sunt principalele tale 5 lectii legate de lansarea si dezvoltarea unui proiect complex in publishing, in Romania?
Ooooooooooo! Dar eu nu pot sa dau lectii…. as vrea sa dau cat mai mult ajutor, as vrea sa nu treaca nimeni prin momente de umilinta cum am trecut eu. Hai sa incercam sa creionam esenta a 5 experiente:
1. Intreaba-te de ce faci asta? Pentru tine? Pentru ceilalalti? Si daca nu va merge, ce vei face? E important pentru oricine sa isi raspunda la niste intrebari care sa il securizeze.
2. In Romania, editurile s-au dovedit adesea neserioase cu autorii si traducatorii, deci intereseaza-te de o editura cinstita. Daca vrei sa publici singur, ai nevoie de niste oameni care stiu cum se publica de exemplu, o revista. Sunt pasi in plus de la scrisul pur si simplu, precum corectura, pus in pagina, pana la distributie. Gandeste-te la toti, ca e neaparat sa fie acoperiti, fie ca publici pe hartie sau online.
3. Vrei sa castigi bani din ceea ce publici? Daca da, trebuie sa vezi ce canale de distributie ai si ce iti poate aduce fiecare.
4. Cand iti e greu, gandeste-te ca absolut toata lumea a trecut pe acolo, doar ca multi nu recunosc. Asta ma enerveaza foarte tare, sincer. Lumea iti vinde retete care nici lor nu le-au folosit, doar ca sa vanda ceva. Nu e nici o reteta a unui proiect care seamana prea mult cu cealalta. Ingredientul principal e cam la toate, rabdarea. Apoi, fiecare cu esentele lui.
5. Nu asculta chiar pe toata lumea. Multi vorbesc doar sa se afle in treaba.
Daca ar fi sa dai frau liber imaginatiei, cum ar arata Riki & Friends in forma sa ideala?
Eu as scrie si doar atat :-)) De oriunde vreau eu sa scriu, de la biroul meu, de la o cafenea sau de la umbra unui copac in tara asta sau alta. Asta in primul rand. Animalutele ar fi langa mine, desigur, cartile mele ar fi cele mai vandute carti de copii din librarii, traducerile ar avea foarte mare succes in toata lumea. Blogul ar avea foooooarte multe vizualizari, iar versiunile audio ar fi prima optiune de carte sau podcast cautata de parinti. Pe blog ar curge publicitatea, foarte bine integrata in continut, desigur. Apoi, ar fi peste tot jucarii si alte produse derivate cu Riki, Pici, Bobi si Thomas. Disney s-ar bate sa prinda o legatura cu mine, sa facem desene animate. Iar eu as fi foarte linistita pentru ca as avea o echipa excelenta care sa se ocupe de toate astea, ca sa pot scrie linistita la umbra. Sa scriu inclusiv carti de oameni mari.
Ce a invatat-o jurnalista Ana Maria Florea – Harrison pe scriitoarea Ana Maria Florea – Harrison?
De fapt, a fost mereu invers. Scriitoarea a servit jurnalistei, ajutand-o sa puna vorbele intr-un anume fel, incat publicul sa inteleaga din prima ce aude sau ce citeste. Vreau ca fiecare om care asculta, vede sau citeste un reportaj de-al meu, sa fie acolo unde am fost eu, sa simta ce am simtit eu si sa afle ce am aflat eu. Invers… Hmmm… din punct de vedere al scriiturii, jurnalismul este restrictiv, nu ai libertatea scriitorului. Dar faptul ca sunt jurnalista imi deschide niste usi si atunci cand port palaria de scriitoare. Nu imi place sa ma folosesc prea mult de meseria mea in activitatea cealalta pentru ca nu vreau sa fac, ca jurnalist, nici un compromis. Numai asa poti tine capul sus si iti poti face meseria, neacceptand compromisuri. Credibilitatea ca jurnalist este singura carte de vizita valabila.
In 2020 ti-ai propus sa lansezi podcast-ul Riki & Friends. L-am ascultat in avanpremiera si mi-ai si spus ca are multe efecte de sunet, pentru a-i baga pe micii ascultatori cat mai mult in poveste. Ne povestesti putin despre pregatirea fiecarui episod al podcast-ului, pentru a deveni o poveste audio fascinanta?
Mie imi place foarte foarte tare teatrul radiofonic. Ascult teatru din copilarie si am descoperit, de cativa ani, teatrul de pe BBC. Nu-mi plac audiobookurile simple, nu reusesc sa le ascult, nu-mi tin atentia captivata si sunt monotone. Asa ca vreau ca podcasturile mele si versiunea audio a cartii Aventurile lui Riki sa fie antrenante, sa tina atentia si sa aduca ascultatorul in poveste, alaturi de Riki si celelalte personaje. Inregistrez mai intai vocea mea si ma stradui ca fiecare personaj sa vorbeasca diferit, apoi caut sunete care sa exprime ceea ce spun cuvintele. Exista biblioteci de sunete, unele gratuite, altele cu bani, si poti descarca o gramada de sunete folositoare. Pe unele le inregistrez chiar eu… apoi montez totul in Adobe Audition. Dupa care le trimit prietenilor, sa-mi spuna cum li se pare. Daca ei imi spun uaaau, inima imi bate foarte tare.
Care este cea mai faina reactie care iti vine acum in minte de la un copilas prezent la un atelier de lectura tinut de tine?
„Sunteti cea mai buna doamna pe care am avut-o noi pana acum.”
In final, ce intrebare ti-ai adresa si cum ai raspunde?:)
M-as intreba care este subiecul cartii de oameni mari pe care vreau s-o scriu. Raspunsul: pendulez intre povestea mea de om ca toti oamenii, pe care niste probleme de sanatate l-au impiedicat sa fie ceea ce credea ca va fi, o carte care sa ii faca pe oameni sa aiba rabdare unii cu altii si un roman sau mai multe romane istorice, care sa lege destine ale oamenilor in anii 40, cand identitatea acestei tari a fost pierduta. O intreaga lume extraordinara a fost exilata, inchisa, ucisa sau redusa la tacere, ca in locul ei sa se instaleze o societate detestabila, de care incercam sa scapam si astazi. Am descoperit, de exemplu, evreii romani din Israel, o bucata a acestei tari care nu mai este astazi, dar care e plina de efervescenta peste mari si tari. As vrea sa stiu cum ar fi tara aceasta daca lumea care nu mai este ar merge pe trotuare astazi.
