Acasă Chic Me Ce se întâmplă când o femeie încetează să mai fie „fata bună”?

Ce se întâmplă când o femeie încetează să mai fie „fata bună”?

142
0

În 1949, Simone de Beauvoir publica Al doilea sex, una dintre cărțile care aveau să schimbe fundamental modul în care înțelegem condiția feminină. Fraza „Nu te naști femeie, devii femeie.” a rămas în istorie. În deceniile care au urmat, generații întregi de sociologi, psihologi și filosofi au încercat să înțeleagă ce înseamnă, de fapt, această devenire. Cum ajunge o femeie să își construiască identitatea? Care sunt mecanismele vizibile și invizibile prin care învață ce este acceptabil, admirabil sau dezirabil?

Una dintre concluziile recurente ale cercetărilor despre identitate și relațiile interumane este că oamenii își construiesc imaginea despre sine nu doar prin ceea ce cred despre ei înșiși, ci și prin felul în care sunt priviți de cei din jur. Încă din copilărie, fiecare dintre noi învață ce comportamente aduc apreciere, recunoaștere sau sentimentul de apartenență. Pentru unii, acestea sunt performanța, independența sau curajul. Pentru alții, disponibilitatea, capacitatea de a ajuta, de a media conflicte sau de a fi persoana pe care ceilalți se pot baza.

În sine, nu există nimic problematic în aceste calități. Dimpotrivă. Capacitatea de a construi relații, de a coopera și de a înțelege perspective diferite reprezintă unele dintre cele mai valoroase competențe umane și profesionale. Relațiile sănătoase, familiile funcționale și organizațiile performante nu pot exista fără ele.

Dificultatea apare atunci când aceste comportamente încetează să fie alegeri și devin sursa principală a valorii personale. Atunci când o persoană ajunge să se perceapă ca valoroasă în primul rând pentru ceea ce oferă, pentru cât de disponibilă este sau pentru cât de rar îi dezamăgește pe ceilalți. În acel moment, recunoașterea externă începe să joace un rol disproporționat în construirea identității.

Poate că aici începe ceea ce numim, în limbajul comun, „sindromul fetei bune”. Nu este vorba despre bunătate, empatie sau generozitate. Este vorba despre situația în care nevoia de a fi apreciată devine mai puternică decât libertatea de a fi autentică. Despre momentul în care armonia este menținută cu prețul propriilor limite, iar aprobarea celorlalți începe să cântărească mai mult decât propriile convingeri.

Cum ajunge aprobarea să devină o nevoie

În anii ’80, psihologul Carol Gilligan a provocat una dintre cele mai importante dezbateri din psihologia dezvoltării. În cartea sa, In a Different Voice, ea observa că multe dintre modelele clasice ale dezvoltării morale fuseseră construite aproape exclusiv pe studierea băieților și bărbaților.

Atunci când a început să asculte sistematic vocile fetelor și femeilor, Gilligan a remarcat că, pentru multe dintre ele, întrebările morale nu erau formulate în jurul dreptății abstracte sau al regulilor. Erau formulate în jurul relațiilor: „Ce se va întâmpla cu această relație dacă spun ce gândesc?”, „Cum va fi afectată această persoană dacă aleg altceva?”, „Pot să îmi susțin punctul de vedere fără să pierd conexiunea?”.

Observația lui Gilligan a fost adesea interpretată superficial. Nu era vorba despre faptul că femeile ar fi mai puțin raționale. Era vorba despre faptul că multe dintre ele învățaseră să acorde o mare importanță relațiilor și consecințelor emoționale ale propriilor decizii.

În sine, acest lucru nu reprezintă o problemă. Numeroase studii contemporane arată că empatia, inteligența emoțională și capacitatea de colaborare sunt printre cele mai importante competențe ale liderilor moderni. Însă există o linie fină între preocuparea sănătoasă pentru relații și dependența de aprobare.

Fata bună ca strategie de supraviețuire socială

Psihologii contemporani folosesc frecvent conceptul de people pleasing pentru a descrie tendința unor persoane de a prioritiza constant nevoile și așteptările celorlalți în detrimentul propriilor nevoi.

Din exterior, comportamentul pare admirabil. Persoana este generoasă, disponibilă, înțelegătoare, rareori creează conflicte. Însă cercetările arată că motivațiile din spatele acestor comportamente sunt adesea mai complexe decât par. În multe cazuri, nu este vorba doar despre altruism, ci despre teama de respingere, de a pierde iubirea, aprecierea sau apartenența.

John Bowlby, fondatorul teoriei atașamentului, a demonstrat că oamenii dezvoltă încă din copilărie strategii sofisticate pentru a păstra conexiunea cu figurile importante din viața lor. Pentru unele persoane, una dintre aceste strategii devine adaptarea excesivă.

Mesajul interior este: „Dacă voi fi suficient de bună, suficient de utilă și suficient de atentă la nevoile celorlalți, voi fi acceptată.” Această strategie funcționează adesea foarte bine. Până când încetează să mai funcționeze.

Când grija pentru ceilalți devine măsura propriei valori

Una dintre cele mai puțin discutate consecințe ale modelului „fetei bune” este faptul că, în timp, multe femei ajung să își construiască identitatea în jurul capacității de a fi necesare. Nu este vorba doar despre a fi apreciate, ci despre a deveni indispensabile. În familie, la locul de muncă, în grupul de prieteni sau în relația de cuplu, ele dezvoltă o capacitate remarcabilă de a anticipa nevoile celorlalți, de a gestiona detalii, de a susține emoțional și de a menține funcționale sisteme întregi de relații.

Sociologii au observat de mult timp că această muncă, deși esențială, rămâne adesea invizibilă. În anii ’80, Arlie Russell Hochschild introducea conceptul de emotional labor pentru a descrie efortul depus de oameni în gestionarea propriilor emoții și a emoțiilor celor din jur. Ulterior, cercetările sale și ale altor sociologi au arătat că femeile suportă, în mod disproporționat, această sarcină invizibilă. Ele sunt cele care își amintesc aniversări, observă tensiunile înainte ca acestea să escaladeze, mediază conflicte, organizează, îngrijesc și repară relații.

Problema nu este existența acestei capacități. Dimpotrivă, ea reprezintă una dintre resursele fundamentale ale vieții sociale. Problema apare atunci când grija pentru ceilalți devine principalul mod prin care o persoană își justifică valoarea. În acel moment, nevoia de a fi utilă începe să concureze cu nevoia de a fi autentică. Femeia nu se mai întreabă doar ce își dorește sau ce îi face bine, ci și dacă ceilalți vor continua să o iubească, să o respecte sau să aibă nevoie de ea dacă încetează să joace acest rol.

Această dinamică este descrisă și de psihanalista Nancy Chodorow, care argumenta că multe femei își construiesc identitatea într-o relație mult mai strânsă cu nevoile și emoțiile celorlalți decât o fac bărbații. Rezultatul este că sentimentul de sine devine, uneori, dependent de relațiile pe care le întrețin și de rolurile de îngrijire pe care le ocupă. Cu alte cuvinte, nu doar că au grijă de ceilalți, ci ajung să se definească prin această grijă.

În viața profesională, acest mecanism produce un efect paradoxal. Femeile care sunt cele mai disponibile, cele mai responsabile și cele mai dispuse să susțină echipa devin adesea indispensabile pentru funcționarea organizației. Însă tocmai această disponibilitate le poate împiedica să investească timp în activitățile care generează influență, vizibilitate și progres profesional. Linda Babcock și colaboratorii săi au demonstrat că femeile sunt solicitate mai frecvent să preia ceea ce au numit non-promotable work – activități necesare organizației, dar care contribuie foarte puțin la promovare sau la acumularea de capital profesional.

În viața personală, efectul poate fi și mai subtil. Unele femei descoperă, la un moment dat, că au devenit atât de preocupate să susțină viețile celorlalți încât și-au amânat propriile proiecte, propriile dorințe sau propriile transformări. Nu pentru că cineva le-a obligat. Ci pentru că au învățat să considere grija drept principala lor contribuție la lume. Iar atunci când grija devine identitate, orice limită poate fi percepută ca o formă de egoism, iar orice alegere personală ca o trădare a celor care depind de tine.

De ce modelul fetei bune devine o problemă în leadership

Există o contradicție interesantă în centrul multor discuții despre leadershipul feminin. Multe dintre competențele care ajută o femeie să fie apreciată într-o organizație nu sunt neapărat aceleași competențe care îi permit să acumuleze influență și autoritate.

Modelul „fetei bune” este construit în jurul armoniei. Leadershipul este construit în jurul responsabilității. Cele două nu sunt incompatibile, dar nici nu sunt identice.

În esență, liderii nu sunt plătiți pentru a menține confortul tuturor celor din jur. Sunt plătiți pentru a lua decizii. Iar deciziile produc inevitabil tensiuni. Orice alegere presupune prioritizare. Orice prioritizare presupune renunțare. Orice renunțare produce nemulțumire. Din acest motiv, leadershipul autentic implică o capacitate psihologică pe care mulți oameni o dezvoltă cu dificultate: capacitatea de a tolera dezacordul fără să își piardă sentimentul propriei valori.

Pentru o persoană care și-a construit identitatea în jurul aprobării, acest lucru poate fi extrem de dificil. Dacă valoarea personală depinde de faptul că ceilalți sunt mulțumiți, orice conflict începe să fie perceput nu ca o consecință normală a unei decizii, ci ca o amenințare personală. Astfel, energia care ar trebui investită în analiză, strategie și asumare este consumată în gestionarea reacțiilor celorlalți.

Această dinamică a fost analizată extensiv de cercetătoarea Alice Eagly, una dintre cele mai importante voci în domeniul leadershipului și al diferențelor de gen. Împreună cu Linda Carli, ea a descris ceea ce literatura de specialitate numește double bind – situația în care femeile aflate în poziții de conducere sunt evaluate simultan prin două sisteme de așteptări care intră adesea în conflict.

Pe de o parte, societatea continuă să valorizeze la femei trăsături precum disponibilitatea, empatia, cooperarea și grija față de ceilalți. Pe de altă parte, pozițiile de putere sunt asociate cu fermitate, asumare, capacitatea de a impune limite și de a lua decizii dificile. Astfel, femeile ajung frecvent într-o situație paradoxală: dacă sunt suficient de ferme pentru a conduce eficient, pot fi percepute ca reci, agresive sau dificil de abordat; dacă sunt suficient de calde pentru a fi apreciate social, pot fi considerate insuficient de autoritare pentru poziții de conducere.

Herminia Ibarra, profesor la London Business School și una dintre cele mai influente cercetătoare contemporane în domeniul leadershipului, observă că multe femei petrec ani întregi încercând să împace aceste două seturi de așteptări. În loc să își concentreze energia asupra construirii influenței, ele investesc resurse considerabile în gestionarea percepțiilor. Cu alte cuvinte, nu se întreabă doar dacă decizia este corectă, ci și dacă vor continua să fie plăcute după ce o vor lua.

Problema este că influența și aprobarea funcționează după logici diferite. Aprobarea apare atunci când confirmăm așteptările celorlalți. Influența apare atunci când avem capacitatea de a schimba direcția în care merg lucrurile. Uneori cele două coincid. Alteori nu. Iar în momentele importante ale leadershipului, ele intră adesea în conflict.

Această tensiune poate fi observată și dincolo de organizații. În familie, în comunitate sau în cercurile sociale, femeile sunt adesea încurajate să joace rolul mediatorului, al persoanei care împacă, care înțelege și care susține. Aceste roluri sunt valoroase și necesare. Însă atunci când devin singurele roluri acceptabile, ele limitează accesul la o altă dimensiune a puterii: capacitatea de a formula o direcție și de a o susține chiar și atunci când nu toată lumea este de acord.

Momentul în care începe transformarea

Există o presupunere frecventă în literatura de dezvoltare personală conform căreia schimbarea începe atunci când oamenii decid să se schimbe. Psihologia sugerează însă că lucrurile sunt adesea mai complexe. De cele mai multe ori, transformările importante nu apar pentru că o persoană descoperă o idee nouă, ci pentru că vechile mecanisme încetează să mai funcționeze.

În cazul multor femei, modelul „fetei bune” reprezintă un mecanism extrem de eficient pentru o perioadă lungă de timp. El facilitează integrarea socială, construirea relațiilor, cooperarea și chiar succesul profesional. Persoana este apreciată, căutată și validată. Primește confirmări constante că modul în care se comportă este valoros și util. Din acest motiv, renunțarea la acest model nu este niciodată simplă. Ar însemna să renunți la ceva care a funcționat ani sau chiar decenii.

Problema apare atunci când costurile încep să depășească beneficiile. Psihologul Carl Jung observa că ceea ce ne-a ajutat să ne adaptăm într-o etapă a vieții poate deveni, mai târziu, principalul obstacol în calea dezvoltării noastre. Multe dintre strategiile care ne protejează în copilărie sau în prima parte a vieții adulte ajung să limiteze exact lucrurile pe care încercăm să le construim ulterior: autonomie, autenticitate, libertate interioară sau influență.

Pentru unele femei, acest moment apare în plan profesional. După ani de performanță și disponibilitate, descoperă că sunt apreciate, dar nu promovate. Că sunt consultate, dar nu ascultate cu adevărat. Că susțin organizația, dar nu participă la deciziile care îi definesc viitorul. Încep să observe că oamenii le respectă competența, dar presupun automat că vor continua să preia responsabilități suplimentare fără să negocieze, fără să refuze și fără să își revendice contribuția.

Pentru altele, ruptura apare în viața personală. Uneori după ani de relații în care au investit enorm și au primit prea puțin în schimb. Alteori după ce copiii cresc și pleacă de acasă, iar rolul de îngrijitor permanent începe să se diminueze. Există femei care ajung la acest punct după divorț, după pierderea unei persoane apropiate sau după o perioadă de epuizare profundă. Contextul diferă, dar întrebarea care apare este surprinzător de asemănătoare:

„Dacă încetez să am grijă de toată lumea, cine mai sunt?”

Aceasta este una dintre cele mai importante întrebări ale maturității feminine și, poate, una dintre cele mai puțin discutate. Pentru că nu pune sub semnul întrebării doar anumite comportamente, ci însăși identitatea construită în jurul lor. Dacă ani întregi ai fost apreciată pentru disponibilitatea ta, pentru capacitatea de a susține, de a înțelege și de a rezolva, renunțarea la aceste roluri poate genera un sentiment profund de nesiguranță. Nu doar ceilalți trebuie să se adapteze la noua ta versiune. Și tu trebuie să descoperi cine ești în afara acestor roluri.

Psihanalistul Donald Winnicott vorbea despre diferența dintre false self și true self – între identitatea adaptată așteptărilor externe și identitatea care exprimă ceea ce este autentic pentru individ. Deși conceptul a fost dezvoltat într-un context clinic, el oferă o perspectivă interesantă asupra acestui proces. Multe femei descoperă că au devenit atât de competente în a răspunde nevoilor celorlalți încât au pierdut contactul cu propriile lor nevoi. Nu pentru că acestea nu există, ci pentru că au fost puse în așteptare atât de mult timp încât au devenit greu de identificat.

Transformarea începe, de fapt, în momentul în care această întrebare devine imposibil de ignorat. Nu când femeia învață să spună „nu”, ci când începe să se întrebe dacă toate „da”-urile pe care le-a oferit până atunci au fost cu adevărat ale ei.

Din exterior, schimbarea poate părea mică. O limită nouă. Un refuz. O alegere diferită. În interior, însă, este vorba despre ceva mult mai profund. Este trecerea de la o viață construită în jurul așteptărilor la o viață construită în jurul convingerilor proprii.

Iar acesta este momentul în care transformarea devine ireversibilă. Pentru că odată ce o femeie începe să distingă între ceea ce face din iubire și ceea ce face din teamă, îi devine din ce în ce mai greu să se întoarcă la vechile mecanisme fără să le vadă pentru ceea ce sunt.

Ce se întâmplă după ce o femeie încetează să mai fie „fata bună”

Literatura despre dezvoltarea adultă vorbește adesea despre schimbare ca despre un proces de câștig: mai multă libertate, mai multă autenticitate, mai multă încredere în sine. În realitate, transformările importante implică aproape întotdeauna și pierderi. Renunțarea la rolul „fetei bune” nu face excepție.

Poate părea paradoxal, dar multe femei descoperă că primul sentiment care apare după stabilirea unor limite sănătoase nu este libertatea, ci vinovăția. Ani sau chiar decenii au fost apreciate pentru disponibilitatea lor, pentru capacitatea de a înțelege, de a susține și de a anticipa nevoile celor din jur. În mod firesc, atunci când încep să se comporte diferit, apare senzația că încalcă un contract nescris. Nu pentru că ar face ceva greșit, ci pentru că se îndepărtează de o identitate care le-a definit mult timp.

Psihologii dezvoltării descriu acest proces ca pe o renegociere a sinelui. Robert Kegan, profesor la Harvard și unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai dezvoltării adulte, susține că maturizarea psihologică presupune, printre altele, capacitatea de a transforma în obiect de reflecție lucruri care până atunci ne-au condus inconștient viața. Cu alte cuvinte, devenim mai maturi atunci când putem privi din exterior convingerile și mecanismele care ne-au structurat identitatea. Pentru multe femei, nevoia de aprobare este exact un astfel de mecanism. Cât timp rămâne invizibil, el conduce alegerile. În momentul în care devine conștient, începe să poată fi ales sau refuzat.

Acesta este și motivul pentru care transformarea produce uneori tensiuni în relațiile apropiate. Nu pentru că femeia s-a schimbat radical, ci pentru că s-au schimbat regulile după care funcționa relația. În sociologie există o observație recurentă: sistemele tind să își conserve echilibrul. Atunci când un membru al sistemului își modifică comportamentul, ceilalți sunt nevoiți să se adapteze. De aceea, nu este neobișnuit ca noile limite să fie întâmpinate inițial cu rezistență. Prieteni, colegi sau membri ai familiei care s-au obișnuit cu o anumită disponibilitate pot interpreta schimbarea drept egoism, răceală sau distanțare.

În multe situații, însă, reacțiile nu spun atât de multe despre femeia care se schimbă, cât spun despre relația pe care ceilalți o aveau cu vechea ei identitate. Terapeuții observă frecvent că oamenii care beneficiau cel mai mult de lipsa limitelor sunt adesea cei care reacționează cel mai puternic atunci când acestea apar. Nu pentru că schimbarea este greșită, ci pentru că îi obligă să își asume responsabilități pe care înainte le delegau, conștient sau nu, unei singure persoane.

Există însă și o altă transformare, mai puțin vizibilă. În timp, multe femei descoperă că energia pe care o investeau în gestionarea percepțiilor celorlalți devine disponibilă pentru altceva. Pentru proiecte amânate. Pentru relații mai autentice. Pentru creativitate. Pentru ambiții profesionale pe care le considerau cândva incompatibile cu rolul lor de susținător permanent al altora. Nu este vorba despre o diminuare a empatiei sau a generozității. Dimpotrivă. Este vorba despre faptul că aceste calități încetează să mai fie dictate de teamă și încep să fie expresia unei alegeri.

În acest punct apare una dintre cele mai importante diferențe dintre maturitate și adaptare. Adaptarea urmărește să reducă riscul respingerii. Maturitatea urmărește să permită exprimarea autentică a propriei identități, chiar și atunci când aceasta nu este aprobată de toată lumea. Din această perspectivă, renunțarea la rolul „fetei bune” nu este o revoltă împotriva bunătății și nici o invitație la individualism radical. Este, mai degrabă, o încercare de a reconcilia două nevoi fundamentale ale ființei umane: nevoia de apartenență și nevoia de autonomie.

Poate că aceasta este adevărata miză a transformării. Nu să devii mai puternică, mai independentă sau mai puțin vulnerabilă. Ci să ajungi într-un punct în care nu mai trebuie să alegi permanent între a fi iubită și a fi tu însăți. Pentru că, în ultimă instanță, una dintre cele mai dificile lecții ale vieții adulte este să înțelegi că relațiile care supraviețuiesc autenticității sunt, de cele mai multe ori, singurele care pot susține cu adevărat libertatea interioară.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Introduceți aici numele dvs.