Citesti acum…
Cu nisip in pantofi. Inceputul

Cu nisip in pantofi. Inceputul

de  Corina Lileaianuarie 27, 2016

desert

Cateva nuante de albastru, putin indigo agresiv, o atingere de mov, dar pe un singur val care tocmai a trecut, si ceva gri, dar nu orice fel de gri. E nuanta aceea fluida de argint tremurand la atingerea soarelui. Asa arata marea azi, dupa doua zile cu vant. Curmalii isi tremura pletele, fericiti dupa ultima noapte cu ploaie. Pasari galagioase. Petunii de toate culorile intr-un rond prin care a trecut de curand o masina scapata de sub control. Busuioc rosu asaltat de albine. Trafic nebun, autobuzul care nu opreste decat daca faci semne disperate cu mana. Inca o zi.

Deja vu? Nu, nici gand! Asta a fost mai demult, acum aproape doi ani, cand am venit aici pentru prima oara… iar senzatia aceasta inca o am si acum.

Era spre sfarsitul lui februarie. Aterizasem intr-o tara cat o batista, despre care nu stiam mai nimic. In lumina nesigura de dinainte de rasarit, drumul dinspre aeroport spre noua mea casa imi dezvaluia imagini si culori, sunete si miresme rupte din alta lume. Siruri de arbori cu pamatufuri uriase de frunze de un verde intens… aveam sa pricep rapid ca sunt curmali. Kilometri de garduri vii de leandru inflorit, cladiri cu o geometrie amintind ilustratele din cartile de povesti, ghirlande luminoase in culorile nationale, sosea ca-n palma. Minunat mi s-a parut traseul spre orasul din nord, unde aveam sa stau pentru o vreme.

La lumina zilei, ceea ce am crezut ca este un mic „targ de provincie” s-a dovedit a fi un oras intins, mai mult traditional decat modern. Cladiri imense, nu prea inalte, cu forme asemanatoare, toate in culoarea nisipului, cu ferestre, de regula mici si cu balcoane aproape simbolice, cu atingerea colorata a iernii peste tot. Pentru ca aici iarna e colorata, parfumata, zgomotoasa, agitata si chiar apetisanta. Iarna e vremea cand gradinile dau tot ce pot, cand  florile isi disputa intaietatea pentru vizita albinelor, cand portocalele coapte, bune de cules, se intalnesc pe aceeasi creanga cu florile urmatoarei generatii de roade. Si ce uimire cand am inteles ca portocalele acelea cat un pepene galben, care ingenungheasera crengile sub povara lor, erau, de fapt, niste lamai uriase, mai mult coaja decat miez, si infernal de acre. Iar daca arunci o privire spre asa-zisele balcoane, te intrebi care le este utilitatea. Un posesor de locuinta cu balcon, daca este daruit de natura cu oarece forme mai proeminente, nici nu poate iesi din camera de tot, caci balconul, o fi el lung, dar de lat…  se termina brusc. Asa ca mai bine profita locuitorii altfel de minunatele lor balcoane. Ghivece cu lamai incarcati, rosii cherry, ardei, vinete sau chiar fasole pe arac pot fi admirate, pe langa flori de toate felurile. Pe afara nimeni nu se mira cand vede rosii incarcate cu gogonele langa tulpina unui curmal, in rondul de petunii, craite sau muscate, sau chiar in gardul viu, profitand de sistemul de udare. Tufe de busuioc de-o varsta greu de definit, cu tulpina groasa ca bratul, lemnoasa, cu albinele roind, umplu aerul de miresme. Mici gradini aparent fara stapan, in rondul dintre cele doua sensuri ale strazii, ascunse dupa gardul viu, adapostesc vinete, rosii, dovlecei si ardei in diverse faze de vegetatie.

Localnici din clasa de jos in vestmant traditional saracacios conduc motociclete stravechi cu un mic atas in fata, transportand diverse, contra cost. Barbati in varsta, miscandu-se cu vizibila dificultate, coboara din masini ce par a fi de-o seama cu ei, masini pe care noi le-am numi „de colectie”, parcand cu portbagajul fix in usa micului magazin de cartier, spre a face „economie de miscare” si, desigur, fara sa opreasca motorul cat timp isi fac cumparaturile. Femei de toate varstele, complet acoperite, se deplaseaza cu o greutate inexplicabila, facand eforturi mari la fiecare pas, tradand probabil un sedentarism excesiv. Servitori ai familiilor instarite, locuitori ai „orasului de tabla” de pe acoperisurile caselor, cauta umbra pentru o pauza de tigara sau de internet. Copii galagiosi, majoritatea desculti, alearga dupa noi, salutandu-ne in engleza. Trebuie sa mentionez ca in aceasta parte a tarii, ocolita de expati, aproape numai copiii rup ceva engleza, invatata la scoala. In rest, ne intelegem cu ceilalti perfect, doar ca ne cam dor mainile. Oricum, lumea ne credea americani, lucru care ne-a adus ceva respect si ne-a ferit de probleme intr-o zona considerata periculoasa. Toata lumea ne avertiza sa evitam sa iesim, acuzandu-ne de inconstienta atunci cand aflau de escapadele noastre. Nu am avut probleme demne de luat in seama, doar incidente marunte pe care le voi povesti mai tarziu. In orice caz, orice aparitie a noastra pe afara starnea reactii care imi aminteau de sfarsitul anilor ’60 in satul bunicii mele, unde seara, sosirea singurei masini din sat starnea cardul de copii care alergau in urma ei, facand mai mult praf decat insasi masina. Intreaga istorie a automobilului se regaseste in acest oras, unde am vazut circuland, chiar daca avand vreo aripa sau bara legata cu sarma, masini vazute in copilarie, pe ecranul cinematografului, in vreun film prafuit al anilor ’60. In aceeasi masura era orasul strabatut de masini de teren noi, puternice, majoritatea echipate pentru desert. In orice caz, iesea clar in evidenta pasiunea localnicilor pentru masini cat mai mari.

Poate suntem noi altfel, placerea de a merge pe jos ne-a ajutat sa vedem locurile altfel decat s-ar vedea dintr-o masina. Am trecut prin locuri pe unde nu stiu cati dintre compatriotii mei de aici au fost, am vazut locuri pe care multi mi-au spus ca nici nu le-au remarcat, chiar daca sunt aici de foarte multi ani. E adevarat, asta ne e felul. Ne place sa umblam si continuam sa facem asta in timpul liber. O plimbare obisnuita a noastra nu e mai scurta de 6 – 8 kilometri, cu pauza de cafea intotdeauna, ca un ritual pe care nu-l putem omite. O cafea poate fi bauta dintr-o imensa ceasca de portelan la o cafenea eleganta de pe Gulf Street sau dintr-un pahar de carton, pe o bordura fierbinte de pe malul marii.

Urmari? Intotdeauna. Mai ales la inceput, picioarele mele erau ranite. Pentru ca indiferent pe unde as fi umblat, prin oras, prin desert, la mare sau prin capitala, alaturi de inexplicabila senzatie de regasire a unor locuri vazute candva, m-a insotit nisipul. In par, in haine, si, mai ales, in pantofi.

 – va urma –

Care este reactia ta?
Articol bun
50%
Autor recomandat
50%
Despre autor
Corina Lilea
Corina Lilea
Inceput in joaca de curand, scrisul a devenit motivul pentru care in orice imagine vad un tablou, si in orice lucru banal gasesc o poveste.
Comentarii

Lasa un comentariu