Tulburarea recentă profundă din societatea românească, pe fondul expunerii de către media a cazurilor tragice de răpiri și trafic de persoane în scop de exploatare sexuală a unora dintre cei mai fragili semeni ai noștri – copii, fete și femei -, a oferit prilejul readucerii în discuție a posibilei „soluții-antidot”: legalizarea prostituției. Mesajul a venit și de la nivel înalt de decizie sau, oricum, de influență, prin fostul președinte Traian Băsescu, actualmente europarlamentar. Deși anunța relaxat că își va savura rolul de bunic după încheierea mandatului prezidențial, dl Băsescu n-a rezistat prea mult departe de atenția publică. Apostrofa slăbiciunea confraților politicieni că nu au trecut de cuvântul Bisericii, care, în mod firesc, nu agreează insinuarea răului în cea mai ignobilă formă, degradarea femininului cu acte în regulă.
Femininul tresare la gândul că, dacă nu în apărarea lui, măcar în susținerea masculinității autentice, pledoariile se lasă așteptate. N-am auzit vreo voce care să sublinieze câtă lașitate, ce nivel de pervertire sau cât nefiresc dovedesc folosirea forței, a amenințării și violența propriu-zisă în scopul satisfacerii unor pulsiuni care ne coboară mai jos de regnul animal și se înscriu într-o patologie individuală pe care discursul public inadecvat, pervers el însuși, o întreține și poate chiar o încurajază. După cum și cumpărarea de servicii sexuale. Pare implicit, dar pentru unii e o formă de bărbăție, de putere, iar pentru alții – mod de a fi. Sexul la negru și sexul fiscalizat au în comun aceeași mizerie în gândire și/sau manifestări.
Trist este că detașarea sexualității de cadrul firesc se dorește indusă cât mai curând posibil copiilor. N-am auzit încă o voce care să menționeze nefirescul ideii de educație sexuală în școală (unii ar vrea-o din grădiniță), pe considerentul formei rupte de fond, care coboară una dintre cele mai frumoase și pline relaționări a sexelor în…. act/e și-atât.
E tulburător, ca femeie cel puțin, să auzi vorbindu-se despre trafic de „carne vie”, o percepție asupra persoanei nici măcar ca „obiect”, ci pur și simplu o materie depersonalizată, din care animalicul se înfruptă la întuneric, în ascuns.
Este șocant să constați că vârsta victimelor e din ce în ce mai mică, așa încât nu poți să nu te gândești că am atins un stadiu în care răul vrea să înghită și urmele de curăție de pe fața pământului.
Nădăjduim că NU se va întâmpla! Nu atâta vreme cât mai sunt creștini autentici, oameni firești în fapt, creștinismul pledând pentru cea mai înaltă dimensiune pe care o poate atinge omul ca bărbat, respectiv ca femeie. Pentru cea mai înaltă dimensiune la nivel individual, de cuplu și în societate. De la discurs (care încă mai răzbate în spațiul public), la atitudini și manifestări și în cele din ascuns. E singura șansă de a salva ce avem mai de preț.
Nădăjduiesc că bărbații autentici ai cetății vor face scut în apărarea frumuseții și a inocenței, a celor mai fragili (sub orice formă) semeni ai noștri. Răul celui mai fragil dintre noi este răul fiecăruia, chiar al celor ce se cred infailibili, invulnerabili. Poate mai ales al lor!
O voce din cetate sfidează valul. Vom vedea în câți va avea ecou. Sperăm să prindă, să prindem putere. Forța autentică este dată de rezistența la propriile valuri și la cele din afară. Și e dovedită prin rezistența pe verticală.
Antidotul la fenomenul crunt al traficului de persoane (un rău pur, perpetuat în contextul erodării autorității în spațiul public, al subminării ideologice a valorilor morale și al refluxului severității necesar punitive față de criminalitate în numele mincinos al toleranței) nu poate fi legalizarea unui alt rău nu mai puțin pur (prostituția),
A fi legal nu mai coincide de mult în mod subînțeles cu a fi moral. E cel puțin nerealist să crezi că împingerea formală în „legalitate” a unor rele sociale le transformă pe acestea în contrariul lor.
Răul din registrul personal sau social poate fi convertit în bine doar pe calea nobilă a educației persoanei umane, prin luptă cu sinele egoist ispitit constant de pervertire, nu pe scurtatura dezonorantă a numirii răului „bine”, iluzionându-ne că acesta din urmă se naște și crește în altă parte decât în inima noastră. (Vasile Bănescu). Integral: O maladie nu se vindecă numind-o „stare de sănătate” / activenews.ro
Imagine: pictură Donald Zolan
