Naufragiatul ilare ca personaj principal pe Chuck, singurul supravietuitor al unui accident aviatic in urma caruia ajunge sa traiasca pe o insula pustie. Cuprins de o furie neputincioasa dupa ce se raneste la o mana, Chuck loveste o minge de volei si observa ca amprenta seamana cu un chip uman pe care il retuseaza. Astfel, mingea de volei ii devine un prieten de nedespartit, Wilson, cu care vorbeste si care il ajuta sa indure drama vietii departe de civilizatie.
Revazand recent filmul, scena care mi-a
atras atentia se petrece atunci cand Chuck isi construieste o pluta si reuseste
sa navigheze pe ocean. In urma unei furtuni Wilson cade de pe pluta si Chuck
incerca disperat sa-si recupereze prietenul. Intelege insa curand ca are de
ales intre a-l recupera pe Wilson (ceea ce inseamna pierderea propriei vieti prin
indepartarea de pluta) si a renunta la Wilson (ceea ce ii asigura supravietuirea).
Chuck decide sa se intoarca la pluta,
strigand dupa prietenul sau si plangand pana ce acesta dispare in departare. In
cele din urma, Chuck este salvat si incepe o viata noua care ii ofera perspective
nebanuite si sansa la fericire.
Fiecare
dintre noi avem cel putin un Wilson – o credinta limitativa despre sine de care
ne-am atasat atat de mult incat viata este de neinchipuit fara ea.
Vine
un timp cand unii dintre noi realizam, cu stupoare si durere, ca prietenul
nostru cel mai bun nu este altceva decat o minge de volei invechita. Un obiect cu
un chip pe care l-am improvizat pe fondul unei suferinte si/sau neputinte.
Un
fals.
Realizam
ca am trait crezand despre noi, inconstient sau foarte vag, ca suntem
inferiori, prosti, neimportanti, urati, grasi, patetici, fara valoare, rai,
inadecvati, lenesi sau insuficient de buni.
In
cartea Overcoming Self-Esteem, psihologul
Melanie Fennell numeste aceste credinte limitative “bottom lines” si atrage
atentia ca nu ne-am nascut gandind rau despre noi insine, ci ca ne-am format
aceste credinte in copilarie sau adolescenta datorita unor experiente precum pedepsele,
critica, abuzul, neglijenta, bullying-ul, neridicarea la anumite standarde, faptul
ca am fost cauza nefericirii/stresului altora, faptul ca am fost ciudatul din
familie sau din scoala, etc. Aceste credinte au generat, tot in mod
inconstient, strategii (“rules for living”) cu ajutorul carora am inceput sa
vedem lumea si sa ne comportam in asa fel incat sa ne punem la adapost de
suferinta provocata de posibila activare a credintei limitative.
Cel
mai important pas spre schimbare, spune Fennell, este identificarea evenimentului
sau a atmosferei care a condus la aparitia credintei, apoi constientizarea
faptului ca ea a aparut intr-un context al vulnerabilitatii noastre, al lipsei
de experienta si maturitate. Fennel argumenteaza ca orice credinta limitativa
este o opinie, o idee, si nu un fapt. Ideile pot fi partinitoare, inexacte,
gresite. Ele pot fi schimbate. Fennel ne adreseaza doua intrebari excelente
care ne (re)orienteaza spre prezent si de aici spre viitor: Ati lasa un copil
sa va conduca viata? Daca nu, atunci ce va propuneti sa faceti in calitate de
adult responsabil si autor al propriei vieti?
Credintele
sunt indisolubil legate de stima de sine. Printr-o stima de sine sanatoasa se
intelege, explica Fennell, o evaluare echilibrata a noastra in care acordam atentie
calitatilor, talentelor si realizarilor noastre, acceptand de asemenea faptul ca
avem defecte, slabiciuni, insuccese, ca gresim, ca avem regrete.
Si
ca e ok sa fim asa.
Adepta
a terapiei cognitiv-comportamentale, Fennell propune diferite tehnici de
identificare a credintelor limitative si de intrerupere a cercului vicios care
intretine stima de sine scazuta. Strategiile cognitiv-comportamentale sunt
folosite cu succes si in coaching. In cartea Cognitive Behavioural Coaching, Michael Neenan sprijina si el ideile
ca exista intotdeauna cel putin o
alta perspectiva de a vedea lucrurile, chiar si cele mai grele, si ca avem
capacitatea de a ne controla gandurile si credintele.
Un
alt autor care subliniaza importanta stimei de sine este Nathaniel Branden. Psihologul
american isi incepe cartea Honoring the
Self afirmand ca dintre toate judecatile pe care le facem in viata, cea mai
insemnata este cea pe care o facem la adresa sinelui nostru intrucat atinge
insusi centrul existentei noastre. Modul in care ne raportam la sinele nostru
afecteaza si modul in care ne raportam la ceilalti.
Pentru
Branden stima de sine este, in mod esential, experienta de a crede ca suntem
competenti sa traim si ca meritam sa fim fericiti. Cea mai mare bariera in
calea fericirii, sustine Branden, este ideea ca fericirea nu este menirea
noastra.
Claudia Țîțu este profesoara de engleza in Londra si lucreaza la primul sau roman in limba engleza. A obtinut doctoratul in literatura engleza la Universitatea de Vest din Timisoara. Este life coach in formare prin intermediul cursului „Coach pentru campioni” organizat de Coaching Partners.
Psychologies Wellbeing Festival, 22-27 martie: 6 zile dedicate tie, in cea ma...
Urmatorul
Actorul Costel Constantin, Premiul pentru Intreaga Carieră la Premiile Gopo 2021
PARTENER MEDIA LA
Acest website foloseste cookie-uri pentru a furniza vizitatorilor o experienta mult mai buna de navigare si servicii adaptate nevoilor si interesului fiecaruia.
Lasa un comentariu