Citesti acum…
Ce face o persoana frumoasa sa se vada urata si invers

Ce face o persoana frumoasa sa se vada urata si invers

de  Vistiana Longmartie 1, 2016

frumuseteCunoasteti persoane pe care le considerati frumoase, atragatoare dar care nu au aceeasi parere despre sine? Carora, daca le spuneti „Ce bine arati!”, se fastacesc si fac complimentul harcea-parcea cu remarci de genul „Ei, na, tu nu vezi ce grasa sunt /ce picioare subtiri am!?” sau „Da, pacat ca am sanii prea mici…” ?

Cunoasteti, pe de alta parte, persoane care, departe de a fi decupate din reviste care se straduie sa ne sugereze ce inseamna frumusetea, emana totusi o siguranta de sine atat de mare, incat, desi ti-e clar ca nu sunt fotomodele, parca nu le poti gasi nici un cusur? Sa nu mai vorbim de faptul ca ele nu-si gasesc cusur! Iar daca se mai gasesc unii care sa strambe din nas, pe ele nu le doare… nici in cot?

Cum decidem daca suntem frumosi sau nu?

V-ati intrebat vreodata ce o face pe o persoana „frumoasa” sa se considere urata iar pe una poate mai putin frumoasa sa se simta perfect in pielea ei? (si… ati observat cum, cu timpul, parerile celor din jur sunt modelate/ influentate de propria parere despre sine?) Cand vine vorba de frumusete, stim cu totii ca lucrurile sunt atat de neclare, incat ne-am putem intreba: „Cum stim cand ceva e sau nu e frumos?”.

„Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”, „Frumusetea e in ochii privitorului”, „Frumusetea vine din interior” sunt numai cateva fraze populare care ne vorbesc despre relativitatea frumusetii, in contrast cu incercarile de standardizare a ei de catre industriile direct interesate… In ciuda acestei relativitati, atat de multi oameni gasesc ca o parte din aspectul lor nu e frumoasa sau nu e destul de frumoasa! Femei si barbati deopotriva, se fac adesea mici in interiorul lor, sub credinta impovaratoare ca nu arata destul de bine; isi inhiba initiativa, creativitatea, exprimarea si actiunile de teama ca ar putea sa nu fie placuti de cei din jur, de teama de a nu fi respinsi.

Credinta – constientizata sau nu – ca nu arata suficient de bine ii face sa devina nesiguri si adesea stangaci in relationarea cu ceilalti. Raspunsul celorlalti va fi, astfel, fie de asemenea nesigur, fie de pe o pozitie de superioritate, in ambele cazuri confirmandu-li-se, din pacate, convingerea ca e ceva in neregula cu ei… E un cerc vicios. Daca frumusetea e greu de pus in sabloane si principii clare, daca e greu sa stabilesti repere pentru a spune ce e frumos si ce nu, cum decidem daca suntem frumosi sau nu?

A te placea = a te iubi

Revenind la fraza „e frumos ce-mi place mie”, am putea spune ca reperul in a evalua frumusetea e mai degraba unul interior, unul subiectiv, nu-i asa? Ceva e frumos in ochii mei pentru ca mie imi place. Ceva e frumos in ochii mei pentru ca eu iubesc acel ceva! Cat de mare este distanta dintre a placea si a iubi? Imi place de mine – ma iubesc / nu-mi place de mine – nu ma iubesc. Cu cat ma iubesc mai mult, cu atat voi gasi mai multe lucruri care sa-mi placa la mine si invers, cu cat ma iubesc mai putin, cu atat imi gasesc mai multe… „defecte” sau „imperfectiuni”.

E adevarat ca mass media ajuta mult in gasirea lor! E usor sa observi ca nu ai buzele la fel de groase ca Angelina Jolie, ca nu ai silueta tuturor tipelor de pe afise, ca nu esti inalt/a, musculos/gratioasa precum cei din reviste si ca tenul tau natural nu are textura de tencuiala perfecta ca al celor de la tv… Numai ca aceste observatii ar ramane sterile ori, cine stie, poate chiar ar fi amuzante daca, dedesubtul lor, rezervorul de iubire de sine nu ar fi gol… Pe acest fond insa, al indoielii in legatura cu propria valoare, orice informatie despre ceilalti duce aproape inevitabil la o dureroasa comparatie care sapa tot mai mult in constructul, deja fragil, al stimei de sine. Fie ca se compara cu altii mai „naspa” criticandu-i si devalorizandu-i pentru a se simti un pic mai bine pe moment, fie ca se compara cu altii „mai grozavi” ca sa-si confirme ce defecte are, comparatiile o duc in acelasi loc: stima de sine si iubire de sine tot mai scazute. Un alt cerc vicios…

Cum se creeaza stima de sine

Atunci, daca o persoana nu are stima de sine scazuta PENTRU ca are nasul mare ci, DIMPOTRIVa!, se percepe pe sine ca avand nasul mare DIN CAUZA stimei de sine scazute, atunci de unde vine stima de sine scazuta? Stima de sine nu e ceva cu care ne nastem. Pentru simplul fapt ca stima de sine presupune o constiinta de sine, iar aceasta se formeaza in timp. Ne formam in interiorul mamei si ne simtim parte din ea. Hrana mamei este si hrana noastra, trairile mamei sunt si ale noastre. Dar continuam sa traim in fuziune cu mama si dupa ce iesim din corpul ei. Simtim bratele ei ca amestecandu-se cu fiinta noastra iar atingerile, respiratia – mai agitata ori mai linistita, tonalitatea si vibratia vocii ei le antreneaza pe ale noastre pentru ca nu stim unde se termina ea si unde incepem noi…

Devenim constienti mai intai de mama. Ne bucuram cand vine si se ocupa de noi, ne intristam sau ne speriem cand pleaca. Procesul de diferentiere este lent si anevoios. Cine este ea? Cine sunt eu? Unde se termina ea, de unde incep eu? Amestecul initial se separa usor usor, mai intai in plan fizic apoi la nivel psihologic. Care sunt parerile ei, care sunt ale mele? Care sunt emotiile ei, care sunt ale mele?… Dar cati parinti stiu si pot sa sustina separarea sanatoasa a copilului? Ca sa stie si sa poata, ar fi nevoie ca mai intai sa fi devenit ei insisi fiinte autonome, cu o constiinta de sine puternica, un eu echilibrat, cu o stima de sine buna.

In lipsa acestor achizitii, nici parintele nu poate dibui granita atat de fina si invizibila dintre propriul sau eu si cel, in formare, al micutului din fata sa. Emotiile circula de la unul la altul fara a fi constientizate si prin urmare greu de gestionat, gandurile si parerile sunt impuse si nu puse la comun, ba chiar si senzatiile sunt sugerate, de nu mai stii nici macar ele ale cui sunt: „Pune-ti bluza ca ti-e frig”, „Hai la masa ca ti-e foame!”

Cine simte foame? Daca noi nu stim… copilul ajunge in timp, sa nu mai stie ce simte. Sa nu mai aiba incredere in mesajele pe care corpul sau, generos, i le ofera. Ba chiar, nemaiştiind sa le interpreteze, poate ajunge sa se sperie de ele! Atunci pot aparea crize de furie care de fapt sunt crize de frica si de care adesea parintii se sperie si ei… Adesea, socul este atat de mare incat copilul alege, inconstient, desigur, sa nu mai simta. Sa nu mai fie in contact cu corpul lui, cu trairile lui. Aceasta este ceea ce se numeste „trauma”. Intre corp, gandire si emotii nu mai exista unitate, functioneaza separat ca trei cai ce-si trag caruta in directii diferite…

In adolescenta, cand trairile se intetesc, cand cautarea de sine – atat de necesara – devine acerba, ele pot produce adevarate cutremure in mintea si sufletul copilului neseparat inca de parinti. Daca si acum parintii le transmit copiilor mesaje care impiedica separarea/diferentierea (gandim la fel, simtim la fel, faci ce zic eu, etc…), efortul adolescentului este imens. Numai ca el nu stie toate astea, asa ca poate ajunge sa se creada incapabil, rau, nebun, neadecvat, etc. Simte ca el e cumva… gresit.

Cum si-ar putea el explica toata dinamica asta? Si mai mult, cum ar putea sa dea vina pe parinte, caruia ii este recunoscator, pe care il iubeste? Cateodata, rabufnind, face asta dar apoi se simte vinovat si se considera si mai… „defect”. Si pentru ca totul devine mai usor de gestionat sau macar de inteles atunci cand este proiectat in planul fizic pentru ca este palpabil, vizibil si cuantificabil, adolescentul va gasi, paradoxal ca o alinare, iluzia unor defecte morfologice care sa dea un sens atator neintelesuri…

Rolul parintelui in dezvoltarea stimei de sine

Un parinte care, prin ceea ce face, spune si simte transmite mesajul: „asta sunt eu, asa gandesc si asa simt eu, tu esti tu, poti gandi si poti simti diferit. Hai sa discutam despre lucrurile noastre diferite (ganduri, emotii, dorinte, reactii, senzatii, etc si eventual, doar eventual!, sa gasim o solutie comuna.”, isi conduce copilul, pas cu pas, catre a sti cine este, catre A SE SIMTI PE SINE. Asta inseamna CONSTIINTA DE SINE, care sta la baza unei stimei de sine sanatoase.

Acest copil, adolescent sau adult nu se compara cu altii pentru a se defini pe sine ci, daca se uita catre ceilalti, o face pentru a admira si a invata. El nu se simte „daramat” de critica altora pentru ca nu o preia asupra lui. Nu o preia pentru ca nu are obiceiul de a se critica pe sine. Nu se critica pe sine pentru ca nu a fost criticat de parinti. S-a simtit respectat si apreciat, prin urmare tot ce stie sa faca e sa respecte si sa aprecieze. Pe sine si pe ceilalti.

Dar, sa revenim la… realitate(?) Cati dintre noi am crescut asa? Cati dintre parintii nostri au crescut asa? si, in cazul acesta, ce e de facut? Unii dintre noi am avut sansa sa intelegem si sa devenim sensibili la a sesiza aceste subtilitati ale functionarii umane. Orice persoana poate, la orice varsta, daca vrea, sa faca ordine in personalitatea ei pentru a alege ce ii apartine cu adevarat si ce doreste sa ii apartina ei. Sa vada si sa discearna ce sa faca cu legaturile toxice din viata ei, sa hraneasca propriul potential si sa dea libertate resurselor demult inabusite… Ca la curatenia de primavara: ce pastrez si ce nu? Usor de zis, poate mai putin usor de facut… Dar merita. Eu cred ca merita.

Cum se face asta? Cea mai eficienta cale pe care eu o cunosc este psihoterapia. Dar nu va luati dupa mine, eu sunt psihoterapeut, asta este pasiunea mea! Cautati cai de crestere personala si vedeti care vi se potriveste cel mai bine la un moment dat. Apoi puteti schimba, puteti experimenta si altceva. Viata inseamna experimentare si crestere. Ca parinte, eu nu vad alta cale mai buna de a investi in copilul tau decat investind in tine, pentru a-i putea sustine si lui o crestere zdravana a propriului sine. (Daca e mai mare si daca poti sustine si terapia lui, asta ajuta pentru ca pana cresti tu, mai primeste suport de la psihoterapeut care a ajuns deja, prin propriul proces de lucru cu sine la un nivel avansat de constientizare si autonomie). Restul sunt accesorii.

Care este reactia ta?
Articol bun
50%
Autor recomandat
50%
Despre autor
Vistiana Long
Vistiana Long
Am acea meserie cu programul cel mai incarcat din lume: sunt parinte. Ca mama a trei copii foarte diferiti, toti cu spirit liber, vointa puternica si inventivi, timpul meu este impartit... creativ: timp cu fiecare in parte, timp cu cate doi, timp cu toti trei, timp cu sotul, timp cu sotul si copiii... In timpul liber lucrez ca psihoterapeut la cabinetul care imi place atat de mult! Un adevarat atelier de transformare, unde se descurca ite pentru a se reimpleti armonios, unde se respira mai mult decat oriunde pentru a reimprospata aerul din povestile noastre, acest loc imbogateste, ora cu ora, vietile clientilor mei si pe a mea. Eu cred in transformarile profunde, cele care se petrec, incet-incet, la temelia fiintei, care devin "o fire" sau "un fel de a fi". Acestea se petrec atunci cand legatura dintre doi oameni este atat de vie, de autentica si de plina de iubire, incat schimbul de informații nu se petrece de la minte la minte ci de la fiinta la fiinta. Facultatea de psihologie, cursurile si formarile in psihoterapie mi-au dezvaluit, pas cu pas, secretele mintii umane dar cunoasterea s-a intamplat doar cunoscandu-ma, tot mai mult, pe mine. Am ales tipuri de terapie care abordeaza omul holistic, care au ca scop reconectarea tuturor aspectelor lui: minte, emotii, corp. Dezechilibrele, de orice natura, vin din ruperea legaturii dintre cele trei. Invatand, de-a lungul vietii, ori sa fim prea mult in minte, ori sa ne concentram doar pe corp, ori ne lasam coplesiti de emotii, le neglijam pe celelalte doua si se mai intampla sa nu mai stim sa le regasim. Psihoterapia Gestalt aduce sau... readuce atentia pe ce se intampla cu noi in momentul prezent. Psihoterapia Experientiala propune rejucarea experientelor de viata in cadrul terapeutic, care ofera siguranta si acceptare deplina, pentru a schimba atat perspectiva asupra lor, cat si modurile de abordare. Iar terapia prin dans si miscare este, dupa mine, cea mai rapida cale de a repune corpul "in drepturi". Miscarea constienta si cu sens, prin metaforele in miscare adaptate nevoilor fiecarui client, activeaza spontan memoria celulara si, la fel de spontan, o restructureaza. Subconștientul nostru nu face diferenta intre realitate si imaginatie. El stocheaza ce i se da si opereaza cu ce are. Experientele benefice, croite pentru fiecare din cabinetul de psihoterapie, pot inlocui, in timp, amintirile experientelor de pana acum asa cum, turnand apa curata intr-un vas cu apa tulbure, treptat vasul se va umple cu apa curata.
Comentarii

Lasa un comentariu