Citesti acum…
Aripi de rezerva

Aripi de rezerva

de  redactiaianuarie 4, 2016

flyMinge. Tricicleta. Trotineta. Coarda. Bicicleta.

Stateam pe un scaunel în curtea blocului si ma uitam cu jind la copii. Se jucau. Alergau razand si tipand, se împiedicau, cadeau, juleau nasuri şi genunchi, luau cate o gura de tarana, plangeau de le crapau plamanii. Se stergeau de sange cu poalele hainelor, isi uscau lacrimile si mucii cu maneca, si da-i inainte cu joaca! Mama tipa de la geam sa se mai astampere, ii ameninta cu degetul si striga la mine sa nu ma apropii de ei. Stateam pe scaunel cu mainile în poala, uitandu-ma cu ciuda spre grupul de copii de varsta mea.
Nu, nu eram bolnava. Eu aveam doar noroc in exces. Aveam parinti responsabili.

Copilaria mi-am aflat-o la vreo 400 de km distanta de ai mei, in vremuri in care se calatorea o zi intreaga cu trenul. Am poposit pentru prima data in casa de chirpici a bunicii cand abia invatasem sa merg in picioare si am ramas pana am inceput scoala, cu pauze atunci cand, indiferent de anotimp, parintii mei doreau sa-si lase amprenta responsabilitatii lor in educatia mea.
Amintirile mele nu merg chiar pana la prima calatorie. Ceea ce nu aveam cum sa stiu mi-a povestit de multe ori mamaica, bunica din partea tatei. Cu umor retinut, cu delicatete, spre a nu parea ironica la adresa parintilor mei. Primul contact cu universul copilariei a fost la coborarea din tren, imbracata impecabil in alb, avand palarie, pelerina si pantofiori albi de lac. Am rupt-o la fuga prin colb, in strigatele disperate ale mamei. Inevitabilul avea sa se produca, iar tragedia caderii mele pe drum a ajuns subiect de lungi certuri in familie.
Ce a urmat? Copilaria. De la splendoarea carabusilor in florile de zarzar, la bataile cu scaieti pe ulita, terminate cu dojeni şi par taiat cu o foarfeca tocita. De la joaca nebuna cu picioarele goale in noroi dupa ploile de vara, la iernile in care muream de placere sa hranesc oile cu graunţe din palma mea mica. Sute de „baraje in noroi”, cani cu apa turnate din dud în capul oamenilor de pe drum, telefon din cutii de cremă de ghete si sfoara subtirica de canepa, batalii cu sabii din coceni de porumb cu copiii de pe ulita, brazi de Craciun decorati cu nuci invelite in hartie colorata. Vaccinuri facute de un nene de la dispensar, care scotea seringa din buzunarul de la piept. Cozonaci si placinte ori de cate ori ne poftea sufletul. Clatite cu dulceata de vişine. Serbet de trandafiri sau de zmeura, servite cu dichis în paharul cu apa rece pe tava de sticla de sora tatei, care intra cu drag in jocurile noastre „de-a domnii”. Primul pui iesit din gaoace adus in zori de mamaica si strecurat pentru o clipa la mine in san, ca să-l simt putin asa moale si cald. Baia in covata cea mare, cu sapun de casa cu pelin. Framantatul painii, in alta covata, desigur.
La 4 ani am invatat sa citesc de la varul meu mai mare. De multe ori am mers cu el la scoala si invatatorul m-a primit cu drag. Stateam singura într-o banca, cu ochii mari, atenta si fascinata de tot ce vedeam si auzeam. Pastrez in minte mirosul dusumelei lustruite cu ceva care mirosea a gaz. Si glasul invatatorului mi-l amintesc.
Nu uit teroarea scrisorilor de la parinti, cu instructiuni si directive, alaturi de ziarul Scanteia pus de postas in gard.
…si ghinionul vreunei ierni mai grele, cand, desi aveam foc bun in soba, mancare buna pe masa, iubire si joaca din greu, primeam ordin sa vin acasa. Si ma strecura mamaica pe geam in compartimentul „conductorului“ din personalul aglomerat, apoi se urca si ea ca toti oamenii si calatoream pana la Bucuresti gratis, ca fratele ei cel mai mic era sef de tren. Acolo el ne preda colegului sau si ajungeam cu bine acasa. Acasa, de unde eu practic nu am niciun fel de amintire. Doar ca era mamaica cu mine.
Dupa ce am mers la scoala, am petrecut toate vacantele de vara in aceeasi ograda verde si vesela.

Fostii copii din acele vremuri ma tin minte si acum… eram acolo in vacantele de vara ale anilor de liceu, iar educatoarea din sat ma ruga sa-i tin locul uneori. Frumoase zile, dragi amintiri! Acolo au inceput sa-mi creasca aripile.

Ce am invatat? Am invatat despre libertatea combinata cu disciplina, despre imaginatie in jocurile copilariei, despre satisfactia muncii in gradina, despre bunatati pregatite cu drag. Am invatat sa ascult si sa spun povesti, sa impart cu altii coltul de paine sau dropsurile lipicioase din cornetul de ziar, sa ajut de cate ori puteam sa fac asta.

aripi

Viata mea acasa la parinti s-a derulat sub umbra vorbelor „Sa nu cumva!”
La scoala: Sa nu cumva sa iei mai putin de 9! Si nici 9 sa nu iei prea des! Sa nu iesi in curte in recreatie! Sa nu te joci cu fata lui Nu-stiu-cine! Sa nu arunci pachetelul la gunoi! Sa nu indoi vreun colt la caiet! Sa nu te murdaresti! Evident ca in toti anii de scoala am avut scutire de la orele de sport.
Acasa: Sa nu lasi ceva in farfurie! Sa nu iei carti din biblioteca, fiindca lasi urme de degete! Sa nu faci scame pe covor! Sa nu vina Mihaela pe la tine!
Am avut o ciudata strangere de inima atunci cand, in iarna din clasa a VI-a, am constatat ca paltonul meu era la fel cu acela al fetelor de la orfelinatul nou deschis in cartier. Oricum, fericirea mea era nemasurata in vacantele de vara, cand ai mei plecau la mare, iar eu… acolo unde lumea mea avea culoare, gust si suflet.
Cu trecerea anilor, restrictiile s-au adaptat vremurilor si varstei. Asa ca nu am avut voie in oras fara vreunul din parinti, nu am fost la aniversari, nu am fost in excursii sau tabere. Sunt lucruri despre care am aflat abia acum, de curand, din poze postate de fostii mei colegi de liceu. Nu aveam nici cea mai vaga idee despre cum era viata adolescentilor obisnuiti din jurul meu. Slava Domnului, nu eram o tocilara. Invatam cu usurinta, avand, ca oricare, preferinte. Mi-au cazut destul de greu matematica si fizica, dar nu intr-atat incat sa ma traga in jos. Citeam enorm, de multe ori pe furis, cu lanterna sub plapuma. Pentru ca, nu-i asa, parintii imi stingeau lumina la o anumita ora. Nu aveam voie la televizor decat foarte rar, iar pentru primul casetofon Sharp luat cand aveam 17 ani, a fost o ampla sedinta de familie in care s-a dezbatut riscul unei proaste influente pe care muzica ar fi putut sa o aiba asupra mea. Si, sa nu uit… aveam oglinda doar in baie. Mi se reamintea ca nu sunt frumoasa si ca nu are rost sa-mi bat capul cu asta. Mi se tineau lungi discursuri despre modestie si se insista asupra faptului ca nu trebuie sa atrag niciodata atentia cu nimic, sa nu ies cumva in evidenta cu ceva, sa nu imi doresc haine frumoase, sa nu ma aranjez in niciun fel. Mi se spunea ca cel mai sigur e „sa te strecori pe langa ziduri”, ca e important sa nu am nici un fel de prieteni, sa nu am incredere in nimeni. Si, cel mai important, sa nu-mi exteriorizez niciodata sentimentele. Mi se mai spunea sa nu ma compar niciodata cu altii. Dar ei o faceau mereu. Zilnic eram comparata cu altii, zilnic copiii altora imi erau dati exemplu. Eram vinovata pentru orice migrena a mamei si pentru orice criza de fiere a tatalui.
Am avut petrecere de majorat, spre marea mea surpriza. Nu pot sa spun ca nu a fost frumos. Nici macar nu au comentat prea mult ai mei, dupa acea seara. Sau poate ca nu au facut asta in fata mea. Oricum, fericirea mea era la cote ametitoare. Primisem de la colegi un Smena 8. Tare mult imi dorisem un aparat de fotografiat!

Ce am invatat? Sa merg mai departe, cu credinta ca poate ceva se va schimba.

La facultate, monitorizarea a continuat in acelasi stil. Cu vizite pe neasteptate ale parintilor la camin, cu santaje de genul „Iti dau bani doar cand vii acasa!” Nu uit un inceput de an universitar cand, dupa ce luasem camera la camin, colega mea zisa „Balerina” statea cu capul in poala mamei sale, care o invata cum sa se penseze. Asta in timp ce mama ma invata cum sa insist cu carpa pe la colturile camerei, ca sa nu ramana vreun fir de praf.
Au trecut si cei 5 ani de facultate. Dintr-o ambitie aparent prosteasca, dar pe care mi-o asum fara nici un fel de regret, am hotarat sa nu plec din Bucuresti virgina. Am rezolvat problema intr-un mod pe care poate multe tinere l-ar dori, doar ca din tot decorul a lipsit iubirea. Ce-o mai fi fost si aia…

Ce am invatat? Sa imi stapanesc revolta.

In primele luni de stagiatura, dupa ce aranjamentele mele si distanta de vreo 400 km i-au facut pe ai mei sa renunte la vizitele neanuntate (dupa doua incercari in care am avut grija sa nu fiu gasita), l-am cunoscut pe cel care avea sa-mi devina sot. O camaraderie minunata s-a transformat in ceva complex, frumos, desenand iluzia ca pasiunea nu e neaparat necesara intr-o familie. Iar adevarul declarat fara ocolisuri era ca o eventuala intoarcere acasa cu statutul de „single” dupa stagiatura, care m-ar fi condamnat la o viata cel putin cenusie. Am de atunci o familie frumoasa, un fiu minunat… pot sa spun ca sunt norocoasa.

Ce am invatat? Ca se poate construi o familie plecand de la prietenie si ca, probabil, iubirea e de mai multe feluri.

De-a lungul carierei mele care nu a fost una chiar banala, ai mei nu au fost niciodata mandri de mine, decat in masura in care se puteau lauda in fata altora. La fel ca in facultate sau liceu. In fata nu mi-au aratat decat o rece ingaduinta, convinsi fiind ca orice lauda mi s-ar urca la cap. Asa ca, in timp, aripile jumulite ale idealurilor mele au ajuns sa se franga de tot. Ce rost avea sa ma mai agit?!

Ce am invatat? Sa ma concentrez pe ceea ce consider eu ca este important si sa ma izolez de tot ce ma raneste. Asa mi-am construit o carapace frumos colorata, dar rece. Si am mai invatat sa fiu pentru fiul meu mama, sora mai mare si prietena. Sa-i fiu alaturi in orice imprejurare, sa-l incurajez chiar si in cele mai neinsemnate situatii, nu doar in momentele importante. Sa ii castig increderea… si asa el a reusit sa imparta cu mine, in aceeasi masura, nebuniile copilariei si primele iubiri ale adolescentei. Chiar si azi, cand e adult, legatura noastra speciala continua in acelasi incredibil mod. Asta imi da certitudinea ca am o oarecare contributie la directia corecta a agitatelor lui aripi. Si ca, in mod sigur, am crosetat si eu cateva randuri la ele.

Cu doua luni inainte ca eu sa implinesc 40 de ani, mama a murit. La scurt timp dupa asta, un barbat ceva mai tanar mi-a spus pentru prima data ca sunt frumoasa. Mi-a spus ca ma iubeste. Chiar daca nu am raspuns niciodata iubirii lui, am capatat incredere in mine si m-am transformat intr-o femeie mai frumoasa. Sau poate ca deja eram. M-am schimbat. Mi-am ridicat privirea din pamant si am devenit mai deschisa.
Incet, ridicolele si neputincioasele mele aripi au scos la iveala o alta pereche, cam timide, ce-i drept. Aripile de rezerva. Iar acel barbat care mi-a dat incredere, mi-a ramas in preajma ca prieten… si nu doar pentru mine. In prezent este alaturi de fiul meu, ca un frate mai mare, nu doar ca prieten.

Ce am invatat? Ca prietenii adevarati sunt ingeri pe pamant. Mai ales cand iti daruiesc putin din forta aripilor din dotare. Doar ca sa-ti arate ca inca poti incerca zborul.

Cu putin timp inainte sa implinesc 50 de ani am cunoscut dragostea. Ce-i drept, a fost vorba despre o iubire interzisa. Am avut parte de lucruri despre care nu credeam ca exista in viata reala. Am avut tandrete si caldura, poveste si cantec, cuvinte si gesturi, bucurie si durere, sa-mi ajunga pana la cer si inapoi, pentru toata viata si dincolo de ea. Toate povestile visate si netraite s-au concentrat in mai putin de doi ani… timp scurt, dar suficient. Atat cat sa-mi creasca, puternice si frumoase, aripile de rezerva.
In chinurile facerii de aripi, m-am trezit scriind. Cu sentimentul ca asta e ceea ce am de facut pentru a-mi implini drumul.

Ce am invatat? Ca iubirea exista dincolo de varsta, cultura, distanta sau religie si ca ea scoate tot ce e mai bun din noi. Ca iubirea nu cere voie sa-ti intre in viata. Si am mai invatat ceva. Niciodata sa nu spui niciodata. Sub aripile fragile si neputincioase de pinguin se intampla sa se ascunda o pereche de aripi de rezerva. Frumoase si puternice, de albatros indragostit de mare si cer.

Maya Cora Martin

cora martinVine o vreme cand viata te impinge sa o iei de la inceput, departe de casa. Si, in loc sa simti presiunea schimbarii si teama de nou, poti alege sa te redefinesti. Eu am ales sa-mi fixez radacinile in nisip, atat cat e nevoie sa pot merge mai departe, sa imi implinesc visele. Acum. Niciodata nu e prea tarziu sa crezi in Seherezada. Departe de casa, intr-o lume diferita, m-am trezit scriind. Pe furis!

Care este reactia ta?
Articol bun
32%
Autor recomandat
68%
Despre autor
redactia
redactia
Chic-Elite este platforma online de dezvoltare personala si sprijin pentru femei, care le pune la dispozitie membrelor sale singurul serviciu de mentorat online din Romania, posibilitatea de a-si promova proiectele, de a cere ajutor pentru proiectele lor si nu numai. Avand ca obiectiv imputernicirea femeilor, sloganul comunitatii este Dare.Care. Te asteptam alaturi de noi!
8Comentarii
  • ianuarie 5, 2016 at 6:12 pm

    „Daca te-ai nascut fara aripi, nu le împiedica sa creasca”! (Coco Chanel) 🙂

  • ianuarie 6, 2016 at 7:59 pm

    Niciodata nu e prea tarziu. 🙂

  • ianuarie 13, 2016 at 1:52 pm

    Foarte bine scris! Minunat! Bravo! You are the best! 🙂

  • Claudia
    ianuarie 13, 2016 at 7:46 pm

    Minunat! Cine are curajul în zbor este stăpân peste zări. -Lucian Blaga

  • ianuarie 14, 2016 at 9:25 am

    Sigur că, toate trairile, povestite, dobandesc o altfel de apasare, dar spiritul nostru, al fiecaruia e adaptabil si e cu mult mai puternic decat rationalul din noi. Fiindca noi, atunci cand citim, trecem mai intai prin filtrul ratiunii si, de-acolo ne dam drumul gandurilor spre visare. Astfel ca dobandim niste aripioare de rezerva, dar trecute prin acel filtru. S-au instalat si-n mine acele vremuri si trairile tale, mai ales fiindca mi le-ai trezit, caci erau acolo, le-am trait si eu. Cu toate astea, spiritu-mi si-a vazut mai departe de drumul lui si m-a calauzit catre o zona artistica, in care ma desfasor si astazi. Ba, mai mult, predandu-le(nu ca o lectie, mai mult o stafeta) copiilor, in orele de teatru, cum sa-si coordoneze si sa concorde pasul cu gandul si emotia. De unde, trag eu o usoara concluzie acum ca spiritul asta ne vine la pachet cu tot cu aripile de rezerva, pana la urma.

  • Mihaela Crisan
    ianuarie 31, 2016 at 12:23 pm

    frumos

Lasa un comentariu