Am citit, cred, la fel de multe articole ca si voi despre „sclavii” multinationalelor, articole in care se vorbeste cu ironie sau revolta despre orele suplimentare pe care anganjatul corporatist este nevoit sa le presteze in sistem de negru mititel, cu drag, spor si evident, benevol, pe plantatia multinationalei la care semneaza statul de plata.
Ca pe masura ce trece timpul, cu cat se arata mai eficient, un angajat primeste mai multe sarcini, tocmai pentru ca se vede ca este in stare sa le duca la indeplinire pana la urma, el stie cu ce efort… asta e un adevar absurd, dar banal, la fel ca si faptul ca o felie de paine cu unt va cadea mereu cu parte unsa in jos. Murphy nu era prost, dar ne-a invatat numai sa observam legile absurdului, nu sa ne si impotrivim lor, de aia am eu un cui impotriva lui.
Totusi, ce vreau sa spun este ca, de multe ori, cei care se plang de ore suplimentare nu au, de fapt, de-a face, in jobul de zi cu zi, cu absurditatea sefilor sau cu pretentiilor lor care ating cerul, ci se confrunta cu o defectuoasa gestiune a timpului, ale carei efecte ii pun in frustranta postura de a petrece mai multa vreme la serviciu peste program decat alaturi de proprii copii sau partener de viata.
Haideti sa ne jucam putin de-a exemplul.
Obisnuiti sa va intrerupeti din cand in cand, pentru a schimba o vorba cu colegul de birou? Vorba aceea se transforma poate intr-o scurta poveste despre ce a facut aseara progenitura/ partenerul de viata/echipa de fotbal preferata/vecinul de palier? Aflati ca timpul pe care il pierdeti in aceasta situatie nu este numai cel destinat discutiei propriu zise, el se extinde si la momentele ulterioare conversatiei, cand trebuie sa va adunati pentru a va intoarce si a relua lucrul de acolo unde l-ati lasat inainte de intrerupere.
Obisnuiti, dimpotriva, sa lucrati incordat, non-stop, fara sa va ridicati ochii niciun moment din foi sau ecranul computerului? Nici asa nu e bine, specialistii spun ca o mica pauza din cand in cand, o scurta aerisire a mintii are un efect revitalizant asupra concentrarii si, implicit, a productivitatii. Nu va indemn sa nu socializati la job, Doamne fereste, cred numai ca momentele trebuie alese cu grija, cred ca majoritatea angajatilor au dificultati de concentrare de care nici macar nu sunt constienti si se lasa distrasi cu usurinta, spun ca cel mai greu lucru la serviciu nu este sa iti rezolvi sarcinile, ci sa le gestionezi corect si prioritizezi. Si mai spun ca un angajat model nu este neaparat cel care isi da sufletul, ca un negrisor cuminte pe platatia multinationalei, stand la birou pana la ore inaintate, ci unul care este eficient si pleaca la program si are o viata personala, asta asa, ca bonus de performanta. Negrisorul va pleca acasa injurand printre dinti patronii, eficientul va iesi fluierand si va reveni a doua zi cu zambetul pe buze.
Vi se intampla sa primiti un mail cu titlul/mentiunea Urgent si urmat, eventual, de mari semne de exclamare si sa va intrerupeti din ce faceati in momentul respectiv pentru a raspunde sau macar a vedea despre ce este vorba? De cate ori asemnea mesaj s-a dovedit a fi, cu adevarat, urgent, pentru voi sau colaboratorii vostri? Iar daca a fost, merita, cu adevarat, tratare prioritara? Pot sa pariez ca nu intotdeauna. Personal, lucrez in acest moment intr-un departament de helpdesk si majoritatea mesajelor care ajung la mine contin si mentiunea urgentei, insa nici macar jumatate dintre ele nu sunt cu adevarata atat de urgente pe cat se pretind. Daca m-as opri sa le citesc si sa analizez problema, in urmatoarele 5 minute nu as reusi nici sa termin ce am inceput si nici sa rezolv presupusa urgenta, as avea, asadar, doi utilizatori nemultumiti. Pentru acest motiv, daca am de facut ceva, termin ce aveam si abia apoi citesc mesajele noi.
Gestiunea defectuoasa a timpului este un fel de boala a angajatului model, dar, ca orice boala, poate fi tratata. Despre modalitatile de tratare care va vor transforma dintr-un negrisor intr-un angajat eficient, vom vorbi insa in episodul urmator. Pana atunci… spor la treaba!
(sursa foto: scena din filmul „12 ani de sclavie”)
