Candva, desi mi-era foame, intr-un moment de luciditate (sau nebunie?), mi s-a parut ca spatele drept este mai important decat burta. Si asta m-a incalzit pe moment si parca mi-a dat senzatia ca imi alina putin chiar si foamea. Dar senzatia nu mi-a tinut mult timp, caci foamea si-a facut iar simtita prezenta. Ma rog, nu mor de foame, dar este un aspect care trebuie luat in seama, ca nici sa capat forme, elegant spus, rubensiene nu este scopul meu (nu ca nu mi-ar placea, uneori). Dar ce ma fac ca acum, dupa ce spatele ma doare de atata incordare si dus drept poverile, parca imi aduc aminte de cum putea sa nu ma mai roada asa de tare stomacul, desi poate ca as fi mancat pe branci, poate chiar taras… nu se stie, ca, odata asezata la masa, nu m-as f putut ridica pana la sfarsit, iar pana la desert se intrezarea oarecum dezmat in patru labe, pe sub mesele bastanilor.
Nu regret decizia de atunci, inclusiv prin prisma prezentului si a lucrurilor intamplate intre timp, cred ca ramane cea mai buna, desi, uneori, indoielile ma trag de maneca pana aproape o rup, sacaindu-ma si ironizand pretentiile mele de verticalitate acolo unde mancatul se face strict la orizontala sau, hai, sa zicem, la o verticala franta – nici macar curbata, astfel, fara posibilitati de revenire. Si, totusi, indoielile exista. Nu cred ca ma aplec prea tare asupra a ceea ce s-a intamplat daca las loc acestor indoieli… nu imi usureaza nicicum eforturile prezente (poate, dimpotriva), dar sunt necesare pentru ca, reevaluand, o data si inca o data acea alegere, de fiecare data concluzia sa fie identica cu cea de atunci, pentru ca durerea de spate de acum sa mi se para ca merita sa fie traita si sa ma calific, in proprii mei ochi, pentru categoria oamenilor cu spatele macinat, dureros, rupt de povara, dar… drept!
, mi s-a parut ca spatele drept este mai important decat burta.){kind=link}